Părintele Arhimandrit Sofronie ne atrage atenţia asupra diferenţei dintre teologia conjuncturală şi teologia cea după Dumnezeu: „Până când inima nu s-a curăţit de patimi, contemplarea lui Dumnezeu este imposibil de atins. Numai o inimă curăţită de patimi e capabilă de a se pătrunde de uimirea şi de smerenia specifice contemplării Creatorului a toate, acea uimire şi smerenie care linişteşte mintea, umplând-o de o bucurie negrăit de calmă.
„Teologul are drept scop dobândirea theoriei, iar călugărul - dobândirea ascezei. Principalul obiectiv al călugărului este acela de a dobândi liniştea rugăciunii inimii, eliberarea minţii de orice cugetare, paza neîncetată a inimii de orice invazie a lumescului. Acolo unde există o astfel de linişte sfântă, inima şi mintea se hrănesc cu numele lui Iisus şi cu poruncile Lui, fiind contopite întreolaltă şi controlând tot ce se întâmplă înlăuntrul omului – nu printr-un sistem de investigare logică, ci în chip intuitiv, printr-un simţ duhovnicesc special. (...)
„Scopul monahului este acela de a dobândi trezvia neîncetată a minţii în inimă, iar atunci când – după mulţi ani de nevoinţă – inima i se sensibilizează, mintea primeşte puterea de a respinge orice gând pătimaş; în urma numeroaselor lacrimi de pocăinţă vărsate întru întristarea inimii, rugăciunea îi devine neîncetată, iar simţirea prezenţei şi a lucrării dumnezeieşti, evidentă şi atotcuprinzătoare”.
(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința Sfinților Părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 383-384)
