Tot mai multe familii luptă pentru a aduce pe lume un copilaș. Unii aleargă ani buni pe la tot felul de doctori pentru a primi această binecuvântare.
Paradoxal, uneori când sarcina vine cu atâta ușurință, invocăm motive că nu suntem gata să naștem copilul, iar când ne dorim cu tot sufletul, de multe ori constatăm că este cu neputință să dobândim acest rod.
Marea problemă stă în oameni, care adesea nu sunt pregătiți pentru viața de familie, privesc lucrurile doar din perspectiva lor și se gândesc în exclusivitate la ei.
A întemeia o familie înseamnă a renunța la sine de dragul aproapelui. Cred că familia este asemenea unei mănăstiri. Un monah, la tundere, dă trei voturi: feciorie, sărăcie de bunăvoie și ascultare. Dacă s-ar respecta aceste principii și în viața de familie, situația ar fi cu totul alta: e nevoie de înfrânare, de păstrarea curăției trupești și sufletești; e bine ca banul să fie comun și să nu devenim pătimași de averi, ci să ne îmbogățim la suflet; iar reciproca ascultare și înțelegere ne ajută să menținem casa.
Roadele sau averea fiecărei familii sunt copiii, dar și viața întru virtute.
Planificarea familiei din zilele noastre a redus numărul odraslelor. Cuplurile sunt programate la unu-doi copii, iar când cineva cutează să vină cu al treilea, al patrulea, chiar unii dintre medici bat alarma. Nu mai puțin contează și opinia publică. „Ce-ți trebuie? Mai trăiți pentru voi! Cu ce să întreții atâția copii?…” – acestea sunt doar câteva replici, care vorbesc despre trista realitate: copiii nu mai sunt o prioritate.
În special la vârsta tinereții, copiii nu sunt atât binecuvântare, cât povară. Avem alte priorități, suntem în atâtea treburi, ne planificăm atâtea lucruri…
Și dacă unele familii, prin dobândirea unui prunc, cad în extrema idolatrizării acestora, altora nu le pasă de faptul cum le cresc copiii.
Evreii folosesc expresia de „copii furați”, referindu-se la cei care îi cresc în alt duh decât cel tradițional.
Astăzi sunt atâția „hoți” ai sufletelor noastre, care ne fură, în primul rând, copiii.
Printre dușmani sunt: indiferența părinților, viața lor vicioasă, care se răsfrânge asupra urmașilor, mass-media și tehnologiile informaționale, strada, pseudo-prietenii…
Ce e de făcut, cum să salvăm viața și să cultivăm niște valori autentice copiilor noștri, ce soluții ne dă Biserica, la aceste întrebări vom încerca să răspundem.
Suntem într-o profundă criză, când familia și școala nu mai știu cum să mențină copiii în niște granițe. Am ajuns vremurile când copiii îi conduc pe maturi. Probabil, am experimentat prea mult, am implementat tot felul de metode, care acționează invers.
Mai bine de 20 de ani urmăresc diverse experimente școlare, preluate din afară „cu ochii închiși”. Unii au reușit să facă și bani, nu puțini, cu aceste testări. Atâtea asociații aplică tot felul de proiecte, inclusiv în domeniul educației, încercând să fie ingenioși, să vină cu diverse concepte, metode, tehnici, care însă nu se regăsesc în societatea și moralitatea noastră.
Dar nimeni nu a căutat la cea mai sigură și testată de veacuri sursă – Sfânta Scriptură și învățătura Bisericii, care vin cu metode ce au dat roade și au format atâtea personalități.
„Copilul este o făptură biblică originară. Copilul este o făptură a vieții neîntinate, este o floare deschisă luminii, este un îndemn la simplitate și frumusețe. În el vorbește frântura de cer dată omului odată cu începutul.”, spunea Ernest Bernea.
Pornind de la aceste realități, părinții urmează a fi lăsați și ajutați să-și educe corect copiii.
„Pe copilul tău, pe care tu l-ai născut și tu ești dator ca să-l crești în frica lui Dumnezeu și să-l pedepsești și cu varga dacă altfel nu te ascultă, nu mai ai dreptul să-l crești normal. Vezi? Și asta pentru ca să ajungă omenirea toată la o destrăbălare cu totul neomenească. Vezi, asta înseamnă drepturile omului… O ajuns desăvârșită lucrarea satanicească. Nu mai ascultă nimenea de Biserică și de Adevăr. Dacă-l pedepsești pe copilul tău, îți vin imediat cu drepturile omului: “De ce-l ocărăști pe băiatul tău că se duce la desfrâu? E dreptul lui.” Auzi, dumneata! E sfârșitul. Ce să mai zici?…”, mărturisea părintele Dionisie Ignat de la Colciu.
Nu știu de ce s-au format niște stereotipuri că Biblia vine cu tot felul de pedepse și maltratări. Or, adevăratul mesaj, inclusiv cel educațional, este în duhul dragostei. A avea frică de Dumnezeu înseamnă a fugi de păcat, de viața dezordonată, înseamnă a avea rușine, a respecta și a iubi pe Dumnezeu și pe aproapele. Într-un final, „creștinismul este o scoală a fericirii.” (Părintele Nicolae Steinhardt).
„Cea mai bogată moștenire pe care părinții pot să o lase copiilor este copilăria fericită, plină de amintiri tandre despre tatăl și mama lor. Aceasta va lumina zilele care vin, îi va păzi de ispite și îi va ajuta în încercările vieții de zi cu zi după ce vor părăsi casa părintească.” (Sfânta Muceniță Alexandra Feodorovna).
Virtutea se cultivă foarte greu și anevoios. „Tot tineretul ar trebui educat ortodox, punându-se mare accent pe schimbările ce apar în firea omenească începând cu vârsta de 12 ani. Aceasta este vârsta la care se dezvoltă în mod special instinctele. Însuși organismul omului începe să dezvolte aceste instincte. Pentru aceea trebuie pregătiți copiii pentru această vârstă, pentru a nu mai cădea. Iar dacă nu vor mai cădea și vor duce o viață curată și neîntinată, vor putea primi pe Duhul Sfânt, Care se sălășluiește în om și care mai departe va conduce în chip conștient pe om, pe acel copil.” (Părintele Marcu Dumitru).
Dar societatea de astăzi e foarte rezervată față de Biserică. Când îndemnăm părintii să aducă copiii la o tabără de vară pe lângă parohia noastră, aceştia pun nenumărate întrebări: Ce faceți cu ei? Nu-i puneți la metanii? Nu-i insultați? Nu-i pedepsiți cu Sf. Nicolae?… Pentru ca să descoperim unii copii atât de destrăbălați, fără bun simț, cărora nu li s-a interzis nimic, devenind astfel de necontrolat.
Cred ca sunt de vină părinții, care le-au permis totul și copiii, încă din adolescență, s-au intoxicat cu toate surogatele societății de astăzi. Nu i-au îngrădit, nu i-au protejat…
„În societatea prezentă, băieții, pe la vârsta de 14-15 ani, știu totul despre păcatele trupești, mult mai mult decât știau înainte chiar oamenii căsătoriți. Ei știu exact ce se petrece în filme, văd totul, iar atmosfera generală în care trăiesc este una de îngăduință. «De ce să te lupți cu acest lucru?» se spune astăzi. «Este ceva natural». Evident, sunt pregătiți pentru o viață de îngăduință față de păcat.” (Părintele Serafim Rose).
Atâta timp cât vom tolera și promova păcatul, vom avea o societate bolnăvicioasă!
Adesea părinții necredincioși, dezordonați și amorali sunt primii dușmani ai odraslelor. Să ai copii presupune o mare responsabilitate.
Încă n-am auzit să fie o astfel de instituție care i-ar face mai conștiincioși sau i-ar testa pe tinerii care urmează să întemeieze o familie, să nască și să educe un copil. Dintotdeauna cu ochii pe tineri a fost familia și, de rând cu ea societatea, prin urmare și Biserica.
Biserica este, în primul rând, obștea, adunarea de credincioși dintr-o anumită localitate sau regiune.
Povestesc părinții noștri că pe vremuri, dacă erai observat în stradă nesalutând pe cineva, făcând șotii sau altceva necuviincios, în câteva clipe știau părinții, care luau măsuri neîntârziat. Deci tinerii erau educați de către întreaga societate. Și Biserica era un factor important. Apoi dacă cineva intenționa să se căsătorească era cercetat și de slujitori.
Tinerii erau îndrumați sau, cum se mai spune în popor, „puși la cale”. De rând cu această povață, părinții și Biserica erau mereu alături, urmăreau fiecare pas al tinerilor ce începeau viața de familie. Câteva generații din rudenie erau în preajmă, sprijineau tinerele familii moral, fizic, financiar…, dar și în creșterea și educarea urmașilor.
Astăzi mulți tineri sunt lipsiți de acești contraforţi. Părinții fie sunt divorțați, fie plecați de acasă, fie că sunt așa cum sunt, mai indiferenți sau pătimași. Tinerii iau singuri decizii, adesea pripite și mai puțin corecte. De aici și statistici pe departe îmbucurătoare: atâtea divorțuri se săvârșesc în fiecare zi, atâția copii abandonați și needucați.
Tinerii căsătoriți, nepregătiți de viața matură, lipsiți de sprijinul și îndrumarea părinților, dar și ale celor din jur, nu mai pot duce poverile vieții. Și renunță…
A priva pe cineva de educație și de îngrijire din primii ani ai vieții înseamnă a ridica o casă fără temelie. „O educație bună este izvorul întregului bine în lume” (Immanuel Kant).
Numai educația corectă îl ajută pe om să se descurce în viață, să lupte, să înfrunte greutățile, să fie de sine stătător… să devină personalitate. „Educația este întotdeauna un orizont, nu o destinație” (Nicolae Iorga).
Să nu uităm de expresia „cei șapte ani de acasă”, care este fundamentală pentru orice societate. Probabil, în educație trebuie să fie cea mai serioasă investiție, pentru ca ulterior să putem culege roade bune și binecuvântate. Astfel, să ne punem toate strădaniile în această misiune sfântă – EDUCAȚIA.
Dacă un copil nu are parte de o educație corespunzătoare, care ar include întregul set de valori și atitudini, îl pierdem.
Nu o dată am urmărit copii trecuți de un an la care se pot deja desluși anumite trăsături și comportamente, iar când copilul ajunge la șapte ani discuți cu el de-a dreptul ca și cu un om matur. Se presupune că la această vârstă copilul trebuie să fie conștient de viață, să aibă o închipuire corectă și să persevereze în formarea personalității sale.
Or, dacă părinții și, de rând cu ei, ceilalți factori implicați în procesul creșterii și educării, nu contribuie la formarea corespunzătoare a copiilor, acestora din urmă le rămân lacune, fisuri… pentru toată viața.
Câți dintre cei în creștere sunt în grija ambilor părinți, câți dintre părinți renunță la alte activități de dragul creșterii și formării copilașilor? …
„Capul copilului nu este un vas pe care să-l umpli, ci o făclie pe care să o aprinzi astfel încât, mai târziu, să lumineze cu lumina proprie.” (Plutarh)
Să ținem cont de realitatea că fiecare se naște în această viață unic și irepetabil, că fiecare are o cale unică și o chemare. Astfel, fiecare copil necesită o abordare individuală.
Adesea noi, părinții și dascălii, suntem mai mult pe post de supraveghetori, ajutându-i ca aceștia să se deschidă pentru realitatea vieții și să-și identifice menirea.
Din punct de vedere religios, copilul trebuie ajutat să descopere o altă realitate – nevăzută, să fie conștient de faptul că mai există cineva și Acesta este Dumnezeu. Să râvnească supremul scop – să fie desăvârșit, deci plin de sfințenie.
„Cei ce lipsesc copiii de religie fac o crimă față de viitorul lor de oameni pe această lume și față de mântuire pentru lumea veșnică; a nu face educație religioasă copilului e a proceda la o operație caracterizată de infirmizarea sufletului, e a amputa ființa omenească de ceea ce are mai de preț.” (Vasile Băncilă)
Să dea Dumnezeu cuget bun celor responsabili de educație, ca să cultive virtutea, dar nu înainte de a fi ei înșiși modele desăvârșite, virtuoși și iubitori de oameni.
Cât de mult contează factorul educational și cât de grav putem trauma un copil printr-o abordare incorectă, prin lipsa dragostei. „A educa e mai greu decât a studia, de aceea sunt puțini educatori în mulțimea de învățați.” (Vasile Conta)
Să cerem de la Dumnezeu înțelepțire, pentru a ști cum să zidim piatră cu piatră atâtea suflete încredințate.
„Am putea spune, fără să greșim, că suntem atâta de creștini câtă copilărie pură am izbutit să păstrăm în noi până la sfârșitul vieții.” (Nichifor Crainic)
Să ne grijim de odraslele noastre, să nu permitem nimănui să ni le distrugă, să ni le fure…
Preot Octavian Moșin
