Întotdeauna trebuie să cerem de la Domnul pacea sufletului ca să împlinim mai uşor poruncile Domnului; fiindcă Domnul iubeşte pe cei ce se străduiesc să împlinească voia Lui şi astfel ei află mare odihnă în Dumnezeu.
Cel ce împlineşte voia lui Dumnezeu e mulţumit de toate, chiar dacă e sărac, bolnav sau se chinuie, pentru că îl veseleşte harul Domnului. Dar cel nemulţumit de soarta lui, care murmură pentru boala lui sau pentru cel ce l-a supărat pe el, acela e bine să ştie că în el se află un duh de mândrie care a luat de la el mulţumirea faţă de Dumnezeu.
Chiar dacă e aşa, nu te mâhni, ci străduieşte-te cu tărie să ai nădejdea în Dumnezeu şi cere de la El duh smerit; şi atunci când vine la tine smerit Duhul lui Dumnezeu, Îl vei iubi şi-ţi vei găsi odihna, chiar dacă vei avea întristări.
Sufletul care are smerenie îşi aduce aminte întotdeauna de Dumnezeu şi gândeşte aşa: „Dumnezeu m-a făcut, a pătimit pentru Mine, îmi iartă păcatele şi mă mângâie, mă hrăneşte şi poartă de grijă de mine. De ce să-mi fac atunci griji sau de ce să mă tem, chiar dacă m-ar ameninţa moartea?”
Domnul lămureşte tot sufletul care se predă pe sine voii lui Dumnezeu, fiindcă El Însuşi a zis: „Cheamă-Mă în ziua necazului şi te voi izbăvi, şi tu Mă vei preamări” (Psalm 49, 16).
Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, 1996, p. 60
