Un strigăt
mocnit clocoteşte
în tânjirea adâncurilor.
Şi aşteaptă
la uşa inimilor
să fie auzit:
„Care-i sensul
faptului de a fi?
Care-i menirea?”
Întrebarea aşteaptă
la răspântii,
să-şi afle întrebătorul
care s-o culeagă
ca pe o floare rară,
s-o pună la inimă,
să caute, să se frământe, să se zbată
şi să aştepte, mai ales să aştepte
răspunsul.
Şi răspunsul
îşi răsfiră conţinutul
în aşteptări intense,
el este
infuzat câte puţin în toate
clipele vieţii,
ca sângele trecând
pe la toate celulele.
Şi oare nu aşteaptă
toată lumea?
Puiul așteaptă să iasă din ou,
femeia să nască, deșertul apa
și toată viața roadele.
Și răspunsul se ridică
discret
din suma tuturor clipelor,
când noi așteptăm Viața
care deja respira în noi.
„Aștept învierea morților
și viața veacului ce va să fie!”
(Ioan Bute, Sărutul tău alb, Editura Corgal Press, Bacău, 2014, pp. 38-39)
