Am spus că oamenii aspiră în chip firesc spre alţi oameni mai buni ca ei şi însetează să înveţe de la aceia să fie asemenea. Omul care vrea să înveţe se cheamă ucenic, iar cel ce învaţă, dascăl sau învăţător. Vorbind despre raportul dintre ucenic şi învăţător, Hristos a zis: „Ajunge ucenicului să fie ca dascălul său!" Invăţătura transmisă personal printr-o relaţie învăţător-ucenic este forma ideală de învăţare, deoarece imită relaţia naturală tată-fiu, relaţie care presupune în mod obligatoriu şi absolut dragostea.
Am spus, de asemenea, că atunci cînd învăţătorul lipseşte, el poate fi înlocuit de carte. Cu toţii vom fi de acord că înălţimea cărţilor scrise de marii maeştri, fie că vorbim de arte sau de lucrurile spirituale, poate întrece măsura unui învăţător la care avem acces.
Totuşi cărţile vorbesc într-o limbă generală, mai bine zis, în limba exactă a ucenicilor cărora le-au fost adresate, ceea ce face uneori ca mesajul să ne pară greu de înţeles sau să nu ne atingă. Invăţarea din cărţi este ca o încercare de a povesti cum se acordează o vioară, fără să poţi auzi ucenicul care o acordează. Dacă ucenicul singur nu va avea în sine simţul armoniei ca să poată regîndi şi organiza notele pe coarde, el va rămîne cu simpla teorie a notelor, care însă nu rezonează atunci cînd coardele sînt atinse de arcuş.
Să ne imaginăm că viaţa e o muzică, iar calea bine aleasă este însoţită de armonia notelor şi orice abatere este marcată de falseuri. Muzica lăuntrică a fiecărui om este bucuria sufletului, iar alegerile bune ne pun întotdeauna într-o armonie cu noi înşine şi cu cei din jur. Faptele noastre trebuie să crească din bucurie în bucurie, înmulţind darurile date nouă de Dumnezeu. Pictorul se bucură cînd pictează, şi bucuria aceasta îi ţine loc şi de mîncare, şi de somn. La fel e şi cu muzicantul, cu matematicianul şi savantul, cu omul de rugăciune şi cu postitorul, pentru că orice lucrare care se face potrivit darului şi în deplină jertfă pentru aproapele este izvor de bucurie, iar bucuria, atunci cînd este curată, este o energie dumnezeiască.
Oamenii care fac lucruri pe care nu le iubesc ajung să fie posaci şi lipsiţi de vlagă. Lucrurile pe care le fac au în ele rigiditatea obligaţiei şi nu bucură ochiul. Dacă bucuria nu este în orice lucru, lumea parcă se opreşte din mersul ei. Nu întrerupeţi cercul bucuriei făcînd lucruri de mantuială!
Trebuie să ştim însă că şi bucuria este de multe feluri: una este bucuria învingătorului în luptă, alta este bucuria mamei pentru copilul său; una aprinde sîngele, alta înalţă inima. Este şi bucuria răutăţii, a omului invidios care se bucură de căderea fratelui său, după cum scrie Prorocul David: „De mă voi clătina, mulţi se vor bucura".
Iată de ce Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să fim atenţi la mişcările bucuriei din inima noastră, pentru a nu păşi pe o cale greşită mînaţi de focul sîngelui!
Bucuria pe care o resimţim de la lucrul bine făcut e o bucurie firească, naturală, care face parte din alcătuirea umană la fel ca senzaţia de foame, de oboseală sau de frig. Această bucurie întru totul firească e lăsată omului pentru a-i călăuzi paşii - lucrurile bine făcute bucură şi mîngîie sufletul, iar lucrurile rău făcute ne apasă, ne întristează. Bucuria sau entuziasmul ne înflăcărează şi ne motivează să continuăm lucrarea, chiar şi atunci cînd nu există nici un alt stimulent de ordin bănesc sau de confort trupesc.
Există totuşi şi riscul ca, mînaţi de entuziasm, să exagerăm în anumite privinţe. Orice părinte cunoaşte situaţii în care copilul devine atît de pasionat de o îndeletnicire, încît nu-şi mai rezervă timp pentru obligaţiile şcolare sau pentru cele de bună convieţuire în familie şi societate. Aici intervine puterea raţiunii şi a educaţiei.
Bucuria sau entuziasmul nu este legea absolută care subordonează celelalte aspecte ale vieţii, ci e doar indiciul că un lucru sau o alegere este conform cu firea şi darurile noastre. Mai departe fiecare trebuie să-şi gestioneze timpul şi resursele pentru a fi în ar-monie atît cu sine, cît şi cu ceilalţi.
Intotdeauna vom fi puşi să alegem între priorităţi.
La Sfîntul Arsenie cel Mare, cunoscut pentru asprimea sa, a venit odată un alt sfînt cu întrebarea dacă se cuvine ca un călugăr să aibă şi vreo altă mîngîiere duhovnicească în afară de rugăciune şi contemplaţie. Această întrebare îl frămînta pe călugăr deoarece văzuse un frate care, împotriva obiceiului de asceză severă, şi-a plantat o grădiniţă pe care o îngrijea. Această îndeletnicire era, din punctul de vedere al sfinţilor asceţi, o mîngîiere sufletească ce n-ar fi trebuit să-şi aibă locul în pustie. Totuşi răspunsul marelui Arsenie nu a fost unul negativ, ci el a lăudat petrecerea celor desăvîrşiţi, fără însă a interzice fratelui mai tînăr să aibă grijă de grădina sa, deoarece oricine nu are o trăire lăuntrică pe măsura sfinţilor, e mai bine să se îndeletnicească cu un lucru care îi aduce mîngîiere.
Lăsaţi bucuria să vă mîne paşii, dar nu uitaţi că omul e o alcătuire complexă, cu raţiune, memorie şi intuiţie, iar faptele fiecărui om trebuie să fie o lucrare care se construieşte pe durata întregii vieţi, iar, dacă se poate, şi pentru alte generaţii, ceea ce presupune deplină responsabilitate.
Si nu uitaţi: bucuria voastră trebuie să bucure şi pe alţii, altfel ea nu este una autentică!
Ieromonah Savatie Bastovoi, Sindromul „Cesafac”, Editura Cathisma
