Era odată un gospodar şi avea un lot de pământ pe care îl cosise curând. În una din zile, atunci când fânul era deja uscat s-a dus ca să îl aducă acasă. A încărcat atunci căruţa, dar nu s-a umplut. S-a uitat el în dreapta, apoi în stânga, înainte apoi în urmă şi nu a văzut pe nimeni în preajmă. Apoi, omul nostru, a luat şi din parcelele vecinilor şi a umplut harabaua. Pe drum spre casă, băiatul la întrebat pe tata de ce s-a uitat în toate direcţiile, dar în sus nu a privit.
Iată care este esenţa credinţei în Dumnezeu. Să ne uităm în sus şi să ştim că mereu este cineva cu noi. Credinţa este unul dintre stâlpii neamului nostru. Părintele Serafim Dabija, regretatul meu unchi, mi-a spus odată o frază care m-a impresionat în mod deosebit. El a spus că cea mai scumpă avere pentru neamul nostru a fost credința şi ea era asemănată cu cheagul pentru brânza, ea ne-a ţinut împreună.
***
Eu sunt de loc din sudul Basarabiei, din satul, Codreni raionul Cimişlia. Odată pe când eram mic am mers cu badea Petru Dabija în pădure. Acolo am văzut o roată uriaşă. Eu credeam că este o roată din carele uriaşilor, dar nu era aşa. De la el am aflat că era o roată de biserică.
Atunci când am mai crescut un pic, am citit că în părţile noastre, în regiunea de sud, existau biserici pe roate. Se construiau bisericile pe roate, cu osii speciale pentru roţi, şi atunci când năvăleau tătarii, turcii, înhămau nişte cai sau boi şi o ascundeau în pădure, în codri. Atunci când trecea primejdia, aduceau biserica înapoi. Aceasta a fost soarta bisericilor noastre. Noi am crezut în Dumnezeu şi El ne-a salvat de multe ori.
De exemplu, biserica de la Căuşeni. Este o biserică sub pământ. În aceste condiţii ne-am rugat, dar nu am abandonat credinţa.
***
Părerea mea despre găgăuzi, spre exemplu, este una deosebită. Cine sunt ei? Sunt moldoveni de ai noştri turcizaţi. Cea mai puternică armă dintotdeauna a fost credinţa. Ei sunt tot ortodocşi… Au venit turcii, ei s-au dezis de limbă, dar nu şi de Dumnezeu.
***
Eu l-am descoperit pe Dumnezeu destul de devreme. Lucru acesta m-a bucurat nespus. Întotdeauna le-am mulţumit mereu părinților mei şi rudelor pentru educaţia religioasă primită.
Eu m-am născut într-o “bibliotecă”. Nu m-am născut într-o maternitate, ci într-o bibliotecă. Când am deschis ochii, m-am trezit pe nişte cărţi… Erau cărţi pe sub pat, pe sub masă, în casa mare erau numai cărţi, podul era plin cu cărţi. Ce se întâmplase? Părintele Serafim Dabija, stareţul mănăstirii Zloţi, a fost arestat în anul 1947 chiar în timpul slujbei şi înainte de a fi arestat (el ştia că o să fie arestat) a salvat uriaşa bibliotecă a mănăstirii.
Şi a aduso la bunicii mei, în casa unde m-am născut. Primele jocuri din copilăria mea erau legate de această bibliotecă. Clădeam cărţile… ne făceam că citim acatiste, poveşti…
Bunica m-a învăţat primul alfabet. Acesta a fost evident cel latin. Tot ea a fost cea care m-a învăţat să citesc. Îmi aduc şi acum aminte că prima cărţulie a fost o Biblie repovestită pentru copii, editată la Bucureşti.
Când m-am dus în clasa întâi, învăţătorul nostru, Nicolae Cocol, venit din Transnistria, îmi punea numai note de unu pentru că confundam literele alfabetului. Mi s-a întipărit o frază pe care o citeam “Mi-i dor de Lenin”, iar eu citeam “Mi-i dop de Lenin” în loc de sac citeam altceva…. Mă duc la bunica şi îi spun că alfabetul ei nu este bun. Da bunica îmi spune – alfabetul vostru nu-i bun, acesta este alfabetul nostru. În clasa întâi învăţasem că sunt două alfabete.
***
Eu am cărţi care nu îmi trebuie, eu am cărţi pe care pot să le arunc, dar nu pot să le ard. Chiar o carte proastă pentru mine este un lucru “sfânt”. Prin cărţi şi din cărţi l-am descoperit pe Dumnezeu. În cărţi poţi să descoperi şi altceva. Există o afirmaţie potrivit căreia: diavolul este atât de şiret încât lasă impresia că nu există. Adică, dacă nu există diavolul, nu există nici Dumnezeu. Dar noi, prin cărţi L-am găsit pe Dumnezeu. Ce noroc au unii oamenii să citească cărţile bune la timp, să citească o carte legată de credinţă pentru că citind despre credinţă eu cred că fiecare se regăseşte pe sine. Eu ca scriitor consider că cel mai mare poet al lumii e Iisus Hristos. Pentru a ne convinge trebuie să citim Noul Testament! Acolo vom găsi:
“Cel ce merge în urma Mea, înaintea Mea e pururea.” Cum? Merge în urma mea şi înaintea mea e pururea? Aceasta spune Ioan Botezătorul despre Iisus Hristos. Sau alt citat: “Voi dărâma acest templu şi-l voi ridica în 3 zile”. Este un poem. Dacă citeşti atent spusele lui Iisus Hristos vezi ca El este un mare poet.
Avem şi noi scriitori… polemizăm cu ei… postmoderniştii. Noi, spre exemplu, în anii 1990 am venit cu poezie naţională, despre limbă, despre strămoşi, despre credinţă, pe când ei acum vin cu altceva, cu satanism, cu poezie contra ţării. Eu, întotdeauna le-am zis că scrisul lor e superficial, pentru că nu au citit Biblia. Cine a citit Biblia, poate să nu citească nici o carte.
Bunica mea, Ana Dabija, avea o bibliotecă uriaşă alcătuita dintr-o singură carte şi aceasta se numea – Biblia. Ea a citit această bibliotecă toată viaţa şi i-a rămas să mai citească şi pe lumea cealaltă pentru că Biblia o citeşti la nesfârşit.
Un corespondent, m-a întrebat dacă există viaţă pe alte planete. Eu am răspuns ferm că nu există. Din milioanele de planete câte există în univers Dumnezeu a ales una singură pentru casa lui – Pământul. Celelalte planete nu au viaţă.
***
Eu am tradus din psalmi. Ce înseamnă a traduce psalmi? I-am versificat. Psalmii sunt traduşi în proză, eu i-am tradus în rimă şi ritm să poată fi cântaţi, să poată fi recitaţi de actori. Am tradus mai mulţi… De ce? Când a murit mama mea, am avut o obsesie a psalmului 132. A trecut o săptămână, două, trei şi parcă nu puteam să mă debarasez de acel psalm până nu l-am făcut versificat.
Eu am versificat acel psalm şi iată cântând psalmul 16 şi 32 am descoperit pentru mine un lucru – Dumnezeu are aripi. “La umbra aripilor tale”…
***
Am avut o întâlnire deosebită cu ÎPS Bartomomeu Anania, Mitropolitul Ardealului, cel care a tradus Biblia. De la el am aflat că Biblia în proporţie de 70% este alcătuită în versuri. Iniţial, mie mi se părea că doar Psalmii şi Cântarea cântărilor e creată în acest mod.
Concluzia mea a fost că Dumnezeu când a făcut cerurile şi pământul a realizat cu ajutorul poeziei, cu ajutorul cuvântului potrivit. Raiul tot vorbește în versuri numai iadul practic vorbeşte în proză. Bănuiam eu. Şi dacă Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul cu ajutorul cuvântului, câtă putere a avut cuvântul dacă spunea floare şi apărea floarea, dacă spunea masă şi apărea masa.
Dumnezeu din mare milă faţă de noi, din marea dragoste ne-a dăruit nouă cuvântul. Dacă nu ne-ar fi dăruit nouă cuvântul cum ne-am fi înţeles noi, cum ne-am fi transmis unul altuia mesajele noastre, dorurile, dragostea… Am fi fost neputincioşi. Prin ce ne-am fi deosebit de dobitoace? Am fi avut şi noi ca dobitoacele câteva sunete am fi nechezat, am fi ciripit unul la altul, am fi cârâit unul la altul. Dar nouă Dumnezeu ne-a dăruit cuvântul.
Cred, că este o greşeală a oamenilor, noi trebuie să revenim la sensurile cuvintelor, sensurile iniţiale, cele care au fost puse în cuvinte de Cel de Sus.
Noi am supravieţuit, am rezistat prin limba noastră. Noi am supravieţuit prin credinţa noastră ortodoxă şi prin tradiţiile ei…
Nicolae Dabija: Aşchii de cer (03.04.2013 Seri duhovnicești la biserica USM)
Tehnoredactare: Vlad Madan, jurnalist
