Diavolul invidiază mult făptura lui Dumnezeu, pe om. Diavolii strigă: “Noi am greșit o singură dată și ne tiranizezi, iar pe aceștia care greșesc de multe ori îi ierți.”
Da, dar oamenii se pocăiesc. Aceștia, deși erau îngeri, au ajuns diavoli; și în loc să se pocăiască, se fac mai vicleni și mai răi, pornindu-se cu răutate să distrugă făpturile lui Dumnezeu. Luceafărul era din cea mai luminoasă ceată. Dar în cele din urma… Din mândrie diavolii s-au îndepărtat de Dumnezeu cu mii de ani mai înainte și continuă să se depărteze din mândrie și să rămână nepocăiți. Un „Doamne miluiește” dacă ar spune, Dumnezeu ar face ceva și pentru ei. Să spună un „am greșit”; dar nu spun „am greșit”. Dacă diavolul ar fi spus „am greșit”, ar fi devenit din nou înger. Dragostea lui Dumnezeu nu are margini. Însă diavolul are voință înțepenită, încăpățânare, egoism, nu vrea să se plece, nu vrea să se mântuiască. Înfricoșător lucru! Și aceasta deși au fost îngeri!
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești I – Cu durere și cu dragoste pentru omul contemporan, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Schitul Lacu–Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 62)
