Ne dorim să învingem mereu. Să fim sănătoşi şi fericiţi şi cum se mai spune astăzi – să fim persoane de succes. Dar în acele momente în care toate merg bine, când durerea parcă a uitat adresa ta, inima se întâreşte şi-şi pierde flexibiliatea, uitând de Dumnezeu, iar gândurile că suferinţa din această viaţă e o cale de a dobândi mântuirea, nu pot fi percepute şi acceptate.
Cu cât mai mult încercăm să despcoperim adevărata viaţă, cu atât mai clar devine faptul, că în jur este foarte multă durere (deşi nu demult ne părea că doar a noastră este una adevărată şi greu de suportat), dar şi motive pentru a fi fericiţi. Şi cel mai important: Dumnezeu nu ne-a părăsit şi prin diverse căi ne cheamă la El. Pentru mântuire e necesar să învăţăm multe – inclusiv faptul că trebuie să acceptăm suferinţa în viaţa noastră.
Cu câţiva ani în urmă am primit un sfat, pe care nu doream nicidecum să-l accept: «Trebuie să înveţi şi să suferi».
Primul gând care îmi aparuse ca răspuns la acest îndemn a fost: «De ce mi-ar trebui să învăţ să sufăr? Desigur nu pot să mă eschivez de la durere şi suferinţă – dar atât cât totul merge bine, de ce ar trebui să mă gândesc la ele».
Majoritatea oamenilor nu admit în viaţa lor nici cea mai mică durere sau discomfort, luptând pentru propria fericire. Fără înţelegerea proniei dumnezeieşti este foarte greu să accepţi nu doar boala, dragostea nefericită, dar chiar şi propria imagine din oglindă.
Fugind şi de la cele mai mici greutăţi, care şi greutăţi cu greu ar putea fi numite, oamenii îşi închid propria cale către Dumnezeu. Dacă intrând în Biserică, mulţi dintre noi sunt în căutarea salvării de suferinţe, cu timpul ţi se descoperă şi alt adevăr: viaţa duhovnicească adevărată este o bucurie, imposibilă fără suferinţă. Doar în Biserică inima noastră începe să reînvie, să iubească cu adevărat, dar şi să compatimească, şi deci şi să ne doară. Devenim (sau cel puţin ar trebui) mai deschişi la nenorocirea aproapelui, distrugând barierele invizibile dintre noi şi ceilalţi. Altfel nici nu poate fi. Căci dacă nu vom simţi durerea altuia ca pe a noastră, ne va trimite Dumnezeu una proprie şi mai gravă, ca să nu ne pierdem şansa mântuirii.
* * * Eram la o plimbare în parcul unui orăşel în care vizitasem nişte prieteni apropiaţi. Pe o bancă din apropiere stătea un băieţel care privea lung şi îngândurat spre băiatul meu, care se juca nu prea departe cu o minge de fotbal. Îmi păruse straniu că copilul stă lângă mama sa şi nu participă la veselia altor copii. Probabil nedorind să mă stânjenească, femeia mi-a anticipat întrebarea: "Dănuţ nu poate să se joace cu alţi copii, are paralizie cerebrală", deşi deja după mişcările neîndemnate ale copilului şi cârjele sprijinite de cealaltă parte a băncii am înţeles şi eu de ce copilul nu-şi părăseşte mama…
M-a invitat să iau loc lângă ei şi aşa am făcut cunoştinţă. Tânăra femeie probabil a simţit că îmi este greu să spun ceva, şi a început ea discuţia. Mi-a povestit că Daniel s-a născut cu această diagnoză cumplită, dar, deşi îi este foarte greu să-şi vadă propriul copil suferind, ea încearcă să-i mulţumească mereu lui Dumnezeu. Căci de fapt şi pragul Bisericii l-a păşit prima dată în căutarea unei vindecări miraculoase.
– Probabil Dumnezeu nu mai avea alte căi de a mă aduce la credinţă şi a ales această boală a copilului meu, ca ultimă metodă de a mă trezi din viaţa mea trăită anterior. Pas cu pas, am ajuns la înţelegerea acestei suferinţe, am putut să mă smeresc şi să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru faptul că El nu m-a uitat. De atunci au dispărut şi disperarea şi protestul şi dorinţa cu orice preţ să-mi salvez copilul de acest chin fără de sfârşit.
Interlocuitoarea mea nu şi-a abandonat nicidecum dorinţa de a-şi vindeca copilul (mai ales că, copilaşul fiind împărtăşit în fiicare duminică deja a progresat foarte mult, anterior medicii nedându-i şansa să meargă nici cu ajutorul cârjelor), dar acum aceasta deja nu este lucrul cel mai important.
— Eu am descoperit adevărata viaţă cu şi alături de Dumnezeu, iar fără boala copilului meu cred că aş fi rătăcit prin viaţa lipsită de sens, mi-a spus ea. Şi îmi pare nespus de rău pentru toţi acei care se lipsesc de această fericire. Şi mă doare groaznic pentru acei care chiar fiind încercaţi prin boală şi durere, tot nu aud chemarea lui Dumnezeu…
M-a mai învăţat un lucru extraordinar această minunată mamă: în nici un caz nu trebuie să te autocompătimeşti. Mila faţă de sine este distrugătoare. Când te autocompătimeşti şi-ţi plângi propria viaţă, eşti pe calea ce îndepărtează de la Dumnezeu. Mila faţă de durerea altora este calea către Creator.
În lume există oameni care trebuie să treacă prin dureri şi mai mari ca mine. Dacă am medita cu adevărat la aceste lucruri, ne-am duce mult mai uşor propria cruce, care de fapt nu este chiar atât de grea….
Natalia Lozan
