Cartea lui Abby Johnson, The Walls Are Talking: Former Abortion Clinic Workers Tell Their Stories [Pereții vorbesc: foști lucrători în clinici de avort își spun povestea] înmănunchează mărturii ale unor persoane care au lucrat în unități spitalicești unde se fac avorturi. Istorisirile acestea pleacă de la subiecte variate, fiecare conține amintiri proprii unei persoane asupra unui eveniment care i-a rămas imprimat în memorie. Una din ele, cu titlul „fluturași pe flori”, relatează povestea unei tinere care a făcut nu mai puțin de nouă avorturi.
Autoarea anonimă a acestei istorisiri începe prin a spune că femeile care obișnuiesc să recurgă în mod repetat la această procedură sunt numite de către angajați „fluturași din floare-n floare”. Chiar dacă angajații spitalului îndeobște efectuează avorturi și le promovează, pentru că din asta își iau salariile, unii dintre ei manifestă o atitudine foarte dezaprobatoare față de acești „fluturași”. Iată ce povestește fosta angajată de la clinica de avort:
Când a intrat Angie pe ușă pentru cea de-a noua procedură de avort, chiar și noi, ale căror salarii sunt plătite din avorturi, am clătinat din cap murmurând: „Chiar așa? Serios?”
Cu toate că era împotriva concepției mele, mi-aș fi dorit de data asta ca Angie să arate un pic de remușcare. Nu voiam să se întâmple asta cu numeroasele femei care veneau să avorteze de două, trei sau chiar patru ori. Dar de nouă ori? Asta, ziceam eu, merita măcar o urmă de regret sau chiar rușine, oricât de demodat ar suna.
Angie însă nu arăta nici fărâmă de vinovăție sau neliniște când a venit la clinică. La primul avort râsese și de atunci încoace făcuse la fel la toate cele opt. La fel făcea acum, la al nouălea:
Părea să privească vizitele ei la clinica noastră ca pe niște ocazii de a-și juca numărul de comedie improvizat. „Frate, poți să-mi xeroxezi fișa și eu schimb numa datele?”, glumea ea nonșalant. După partea birocratică, Angie a continuat să facă bășcălie cu femeile din sala de așteptare. „Nu e mare lucru”, le asigura ea. „Eu am făcut-o de opt ori până acum și nu am nici un fel de regrete”. Cu toate că, fără să vreau îmi plăcea de Angie, felul ei deșănțat m-a surprins neplăcut.
De-a lungul anilor, oferisem consolare și ținusem de mână o mulțime de femei care se apropiau de acea masă cutremurate. Unele plângeau, încheieturile degetelor li se făceau albe de tare ce mă strângeau de mână. Altele țineau strâns la piept Biblii și murmurau rugăciuni, cerșind iertare, chiar înainte ca medicul să fi început procedura și chiar pe când copilul era încă neatins în pântecele lor. Adesea, femeile se urcau pe masă și rămâneau apoi inerte, fără reacție în timpul operației. Gândurile lor erau la mii de kilometri depărtare. Dar aici era Angie. Angie nu se disculpa niciodată, nu dădea nici o explicație. De câte ori discutam cu ea despre contracepție și încercam să o ajutăm cu o programare pentru a discuta această problemă, ea zâmbea și refuza politicos cu o mișcare de mână.
Angie folosea avortul ca mijloc de contracepție, fără a se obosi să se intereseze de vreo altă metodă. Ar fi putut continua să mai facă cel puțin încă alte nouă avorturi – dar de data aceasta ceva s-a întâmplat.
Fără îndoială, Angie auzise adesea toată pălăvrăgeala pro-avort. I se spusese cu siguranță că avortul îndepărta doar un ghem de celule, o bucată de țesut sau un mic nodul nedezvoltat. Însă după cel de-al nouălea avort a fost curioasă să vadă cum arăta acel „țesut”. A rugat asistenta să i-l arate, iar aceasta s-a conformat. La 13 săptămâni, bebelușul era pe deplin format.
M-am gândit ce să fac cu bucățile. Ar fi fost mai bine să le arunc pe toate grămadă, astfel încât să nu se mai poată recunoaște nimic, sau să le asamblez așa cum făceam de obicei, ca să ne asigurăm că nu lipsește nimic? Nu exista nici un protocol de procedură în privința aceasta, așa că am optat pentru asamblarea bucăților ca să reconstitui trupul.
Reacția lui Angie a fost cu totul alta decât s-ar fi așteptat asistenta:
„Mersi”, a spus, cu zâmbetul ei caracteristic încă înghețat pe buze. Când și-a plimbat privirea spre recipientul în care erau resturile, a tras scurt aer în piept și, pentru prima dată de când venise, Angie a rămas tăcută. Câteva clipe mai târziu, tot trupul i s-a scuturat și pe brațele ei arămii i s-a făcut pielea de găină.
Când a întins mâna să atingă fătul, am încercat să trag vasul înapoi. Mi-a apucat încheietura mâinii și m-a oprit. Amândouă am tăcut pentru o clipă, pe când ea se holba la conținutul vasului. Am făcut un pas înapoi, iar Angie a căzut în genunchi, cu degetele în continuare încleștate pe încheietura mea. Celelalte fete din salonul de reanimare au observat, iar starea mea de disconfort creștea.
Dându-și seama de greșala făcută, asistenta a încercat de mai multe ori să tragă înapoi vasul care conținea membrele însângerate. Dar Angie se ținea strâns de rămășițele copilului ei și nu lăsa asistenta să i le ia din mână. Asistenta mărturisește:
[Angie] a rămas încremenită pe podeaua clinicii. „E un bebeluș,” spunea, la început abia auzit. „Ăsta a fost bebelușul meu”, a continuat. Volumul vocii ei creștea treptat, și un torent de cuvinte a început să-i curgă de pe buze, cuvinte care i-au făcut pe toți din jur să se simtă foarte stânjeniți. „Ce-am făcut? Ce-am făcut?” repeta într-una, izbucnind apoi în suspine sacadate. Câteva din fetele de pe secție au început și ele să plângă. Unele și-au acoperit fața cu brațele sau și-au îngropat fețele în perne.
În cele din urmă, asistentele au reușit să-i smulgă vasul. Angie a devenit isterică. Alte persoane au încercat s-o calmeze.
Câteva colege au venit în fugă spre mine, încercând să ajute la calmarea lui Angie. Însă după câteva minute, devenea tot mai evident că ea nu avea de gând să se calmeze. Nu am putut nici s-o ridicăm de jos. După o scurtă discuție, am hotărât s-o târâm spre baie. Măcar ușa aceea grea ar fi acoperit suspinele atât de zgomotoase, ceea ce ne-ar fi dat un pic de timp până să hotărâm ce era de făcut.
Pe când o târam pe coridor, Angie dădea din mâini și din picioare, iar țipetele ei au atins pragul nebuniei. Cred că am oferit fetelor din salonul de recuperare un spectacol terifiant. În cele din urmă, am reușit s-o aducem până în pragul băii, am târât-o înăuntru și am închis ușa. I-am spus să-și dea cu apă rece pe față. Chiar înăbușite, țipetele ei continuau să se audă în afară.
Angie a început să implore personalul medical s-o lase să-și ia copilul acasă, așa mort cum era. S-a târguit multă vreme cu asistentele și medicii, încercând să-i facă să cedeze și să-i dea copilul. Ei însă au refuzat. Ea a continuat să suspine și să se văicărească în baie, punând toată clinica pe jar.
Angajații de la registratură au căutat în fișa ei numărul de telefon pe care ea îl indicase pentru a fi apelat în caz de urgență. Au sunat și au dat de prietenul din acea vreme al lui Angie, pe care l-au invitat să vină la clinică. I-au trebuit și lui 45 de minute ca s-o convingă să iasă din baie. Au părăsit amândoi clinica în lacrimi.
Angie nu a mai revenit niciodată la clinica de avorturi. Autoarea mărturiei nu știe ce s-a mai întâmplat cu ea. Viitorul ei, după ce înțelesese câtă răspundere purta pentru cei nouă copii, probabil că a fost o agonie. Pot doar spera că a găsit cumva vindecare.
De la acel caz, clinica de avorturi a introdus o regulă strictă care interzicea să li se arate femeilor bebelușii lor avortați. O altă scenă asemănătoare ar fi afectat deciziile femeilor pentru intervenții, reducând astfel profitul clinicii. Mai multe femei ar fi aflat despre dezvoltarea fătului și așa numărul de avorturi ar fi scăzut. Pentru ca lucrurile să se desfășoare normal, cursiv și profitabil, clinica a interzis cu desăvârșire ca vreo femeie să poată vedea rezultatul avortului ei.
După acest incident, angajata clinicii care i-a arătat lui Angie bebelușul avortat a renunțat să mai facă avorturi. Ea nu dă explicații, însă fără îndoială că povestea lui Angie și a agoniei ei a influențat decizia luată.
Câte femei nu intră în clinica de avort fără să aibă habar despre stadiile de dezvoltare ale fătului? Câte femei cu avorturi repetate la activ nu au idee de faptul că bebelușii le-au fost smulși membru cu membru și apoi aruncați la gunoi, sau vânduți pentru organe? Toți angajații clinicii de avort au descoperit în acea zi că adevărul este dușmanul suprem al avortului. Lor li s-a reamintit că este absolut vital să păstreze faptele departe de ochii femeilor vulnerabile în acele momente, dacă doreau să continue cu această procedură aducătoare de profit. Era singurul mod în care ar fi putut câștiga bani de pe urma lor.
sursa stiripentruviata.ro
