„Fericiți cei săraci cu duhul, fiindcă a lor este Împărăția cerurilor”, a zis Domnul Hristos. Pe tine te descumpănește acest lucru. Descumpănirea ta vine din faptul că încurci debilitatea mintală a oamenilor slab dezvoltați cu sărăcia pe care o laudă Hristos. Sărăcia duhovnicească, altfel spus frângerea inimii, este o însușire a celor mai bune minți pe care le-a avut lumea. Este conștiința nimicniciei proprii înaintea măririi lui Dumnezeu, conștiința murdăriei proprii înaintea curăției lui Dumnezeu, conștiința deplinei atârnări proprii de nemărginita putere a Domnului.
Împăratul David a grăit despre sine: „eu vierme sunt, și nu om” – iar împăratul David nu era debil mintal, ci a fost o minte bogată și genială. Fiul lui, preaînțeleptul Solomon, a scris: „nădăjduiește către Domnul cu toată inima ta, și pe înțelegerea ta să nu te bizui”. Asta înseamnă a fi sărac cu duhul, și anume a te încredința întreg lui Dumnezeu, iar în sine a nu crede. Fericit este cel care e în stare a mărturisi fără fățărnicie: „Puterea mea este neputincioasă, înțelegerea mea nevolnică, voința mea șovăielnică – Doamne, ajută-mi!”.
Sărac cu duhul este sfântul care, precum Apostolul Pavel, poate să spună: „eu de nimic nu știu, fără numai de Hristos!” Sărăcia cu duhul este antipodul desăvârșit al trufiei și laudei de sine. De prosteasca, foarte prosteasca trufie și de pierzătoarea laudă de sine a vrut Hristos să ne păzească atunci când i-a lăudat pe cei săraci cu duhul.
Pace ție și bucurie de la Domnul!
Sf. Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi – scrisori misionare, Editura Sofia, București, 2002
