Căderea, prin simplă răsfoire de carte a unor date deosebit de importante pentru cercetăror, cred că este o normă. Anume din răsfoire fără scop am descoperit două noutăți din istoria fostului Institut Agricol „M.V. Frunze”: (i) raportul unei societăți a nobilimii basarabene care intenționa în anii 1905-1907 să transfere un institut din Polonia la Chișinău pentru a înființa un răsadnic agronomic superior în Basarabia (nu au reușit); (ii) o replică dintr-o carte despre satul meu Bravicea în adresa unui grup de profesori de la Institutul Agricol, care în 1959 s-au adresat la președintele Sovietului de Ministri să închidă Catedrala din Chișinău (au reușit).
Intenția și nereușita societății nobilimii basarabene pentru răsadnicul agronomic superior din Basarabia este expusă cu lux de amănunte în cartea despre istoria cadrelor didactice entomologice de la Institutul Agricol „M.V. Frunze”, actualmente Universitatea Agrară de Stat din Moldova, publicată în 2017. Am fost criticată de unii colegi pentru o istorisire despre un profesor drag încă multora și anume D.D. Verderevski, din această carte. Nu mi-a picat nici bine și nici rău, fiindcă aveam dreptatea pe conștiință.
Cu referință la colectivul de profesori de la Institutul Agricol, care s-au adresat Sovietului de Ministri pentru închiderea Catedralei din Chișinău, îmi era ciudă pe mine că nu insist să-l găsesc ca să aflu în ce consta motivarea lor. Dar se vede că Dumnezeu s-a supărat pe acel colectiv și ajutat creștinii din țară să scoată din arhive toate actele și publicate în diverse surse, una dintre care și „Bravicea – veacul de aur”, din care mi s-a aprins becul în gîndirea mea.
Între timp mi s-au aprins și alte becuri istorice, cum ar fi istoria viermelui-de-mătase dintre Prut și Nistru, adică sericicultura; istoria satului meu Bravicea; a neamului meu de sînge și tot așa. De aceea, tot ce găsesc în acest sens fie cumpăr dacă-i carte, fie scanez sau fotografiez pagina, ori descarc pdf-uri din internet. Mă ajută și prietenii istorici, aici mă refer la dl dr. Ion Valer Xenofontov, care mi-a clădit în față patru volume, care conțin în total 3132 de pagini, întitulate atît de impunător: „Православие в Молдавии: власть, церковь, верующие 1940-1991”, alcătuitor și autor Valeriu Pasat. Mulțumesc dl dr. Xenofontov pentru cărțile grele nu numai în kil, dar și ca informație. Întocmite de meșter bun în literatura profesională, caut la glosar: Bravicea, Timuș, Sobol, Burlea. Adică ce mă interesează. Găsesc multe și interesante, de aceea mulțumesc și dl dr. V.Pasat pentru muncă, efort și calitate. Dar în volume erau și fotografii, apoi după regula omului trage cu ochiul peste ele nu în ultimul rînd. Și așa răsfoind poză cu poză din nou fără scop anume… sare în ochi ceva interesant. Nu văd, pun ochelarii și… strig de ciudă cu mirare: Verderevski – nu-mi vine să cred!!!
Ce urmează să spun pentru toată țara prin intermediul Moldovei Suverane, sper să-i înmoi și pe colegii, care m-au criticat și să știe: cu intuiția de femeie bine e să nu te pui, nici la vorbă scurtă, nici la masă lungă.
Din poză se vede semnătura a doi profesori și șefi de catedre L.M. Dorohov și D.D. Verderevki sub adresarea oficială sau scrisoarea deschisă. Alăturat semnează 31 de șefi de caredre, trei lectori superiori, trei docenți, un asistent și un prorector. Înțelegeam cumva dacă scrisoarea era semnată de Kutovoi și Șarov, de la catedra de istorie a PCUS, fiindcă conținea o tangență: „propunem de închis soborul din centrul capitalei Moldovei ordenonosnoi, precăutînd a fi păstrată această clădire ca monument arhitectural și înființarea muzeului republican de istorie a bisericii și ateismului și ca observator – nou centru de știință și cultură socialistă”. Dar un horticultor și un fitopatolog, ce treabă aveau cu soborul, adică catedrala țării. Ori erau ei mai ateiști decît Lenin și Stalin. Colegii o să le i-a partea spunînd: așa au fost timpurile… Apoi stimați colegi, fără supărare, dar acum așa sînt timpurile noastre: cu liberă cugetare și penița înmuiată cît mai tare.
Numai să ne imaginăm cum au venit oamenii aceștea de pe unde știe numai zeul cel rău și să facă poreadcă, acolo unde nici măcar praful nu l-au aspirat. Cu referință la semnătura secundă, adică a lui D.D. Verderevski, se vor găsi în continuare avocați, care îi vor apăra activitatea spunînd că a fost tare harnic, muncea mult, se trăgea din dvoreni și era un aristocrat. Comentez fără răutate la toate: harnic – da, fiindcă avea patru copii și trebuiau ridicați; muncea mult – altfel nu-și menținea toate posturile care le deținea; dvorean – rezultă că avea altă educație decît toți mojicii și nu a avut dreptul moral să se iscălească pentru închiderea catedralei; aristocrat – găsea cum să se eschiveze de la semnătură. Dar a semnat și iertare, cel puțin din partea mea, nu are, iar memoria s-a răzbunat.
Din această scrisoare deschisă către tov. A.F. Deordiță, a apărut o altă dezamăgire: semnătura docentului catedrei de fitotehnie Mihail F. Lupașcu, unicul moldovean, unicul pămîntean, care a semnat documentul blestemat. Îl treceam cu vederea și supărarea, dar la cartea despre viața și activitatea lui: „Mihail Lupaşcu: Patriarhul Agriculturii Moldovei” din 2008, am pus umărul și eu, adică din echipa celor trei: E. Revenco – coordonatorul, V. Lupașcu – fiul, cu arhiva, A. Timuș – alcătuitoare. Da, a semnat și Lupașcu, de aceea nici el nu are iertare. Noi, cei ce scrim, citim și la alții povestim, să avem grijă de cele făcute și semnate, fiindcă s-a dovedit că memoria, mai devreme sau mai tîrziu, obligatoriu serăzbună.
Asea M. Timuș, UASM, sursa http://moldova-suverana.md
