Când ziceţi: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, atunci să inspiraţi, ca şi cum îl primeşti pe Mântuitorul, Dumnezeul nostru, iar când ziceţi: Miluieşte-mă pe mine, păcătosul – atunci să expiraţi ca şi când aţi da afară tot răul.
Când eram copil nici nu ştiam dacă respir, numai după aceea am băgat de seamă.
Mulţi sunt mai slabi şi nu pot să ajungă acolo, la rugăciunea minţii, unde trebuie. Fireşte, cine nu poate, nu poate, dar toţi sunt datori să încerce.
Spunea un Sfânt Părinte că înainte se zicea “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Maicii Tale şi ale tuturor Sfinţilor, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Dar or să ajungă să o scurteze din ce în ce mai mult, ca la urmă să zică numai: Iisuse, miluieşte-mă şi mai târziu să nu mai zică nimic din cauza lenevirii călugărilor. De exemplu, noi zicem: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul, dar nici asta nu se zice acum. Cum spunea acest Sfânt Părinte, că o să scurteze rugăciunea şi o să zică: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul. Mai târziu: Iisuse Hristoase, miluieşte-mă, iar mai târziu: miluieşte-mă, păcătosul. La urmă o să zică numai: miluieşte-mă, dar cine să miluiască dacă nu zici? Dacă nu zici nimic.
De aceea trebuie să rumegaţi neîncetat rugăciunea asta, că mintea este ca o moară, ce pui de dimineaţă în moară aceea macină toată ziua. Dacă pui grâu, macină grâu, iar dacă nu pui nimic, atunci vine satana şi-ţi presară neghină.
Dumnezeu să vă ajute.
Din învățăturile Părintelui Arsenie Boca – Rostul încercărilor, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2008, p. 175-176
