Sfatul din iad

4266

Intr-o carte veche din Sfântul Munte, un duhovnic, iscusit în poveţe, a lăsat închisă într-o întâmplare, învăţătura aceasta:

„Un preot cu frica lui Dumnezeu şi grija păstoriţilor săi, se ostenea zi de zi, prin toate mijloacele ce-i stăteau în putinţă, să întoarcă pe cei rătăciţi din calea pierzaniei şi să-i întărească în cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate acestea vedea cu durere că ostenelile sale rămân fără roadă. Credincioşii săi lepădaseră doar făţărnicia. Incolo putrezeau în aceleaşi păcate, cum îi găsise. Zadarnică era slujba, zadarnice predicile, zadarnice sfaturile de la spovedanie. Nimic nu-i clintea din noroiul păcatelor.

Ce să mai facă bietul preot ? Cum să-i îndrepte ? Se ştia chezaş pentru sufletele lor, şi se frământa zi şi noapte, cerând de la Dumnezeu să-i arate pentru ce nu poate să-i atragă la mântuire ?

Intr-o sâmbătă seara, după vecernie, stătea amărât pe piatra din grădină, covârşit de datoria sa preoţească şi mâhnit amarnic de truda-i fără roadă. Cum sta aşa, pierdut în gânduri grele, iată că Dumnezeu îi deschise ochii necăjitului său suflet, asupra unei vedenii înfricoşate: O gloată de arapi, negri ca tăciunele i se arătară. Era un nor de duhuri necurate, ţinând sfat, în frunte cu Satana, marele şi încruntatul Tartor al iadului.

Deodată, din mijlocul divanului, cu glasul diavolesc zbieră o dată de clocoti văzduhul: «Voi, drăceştilor gloate, scorniţi cu mintea voastră, meşteră la viclenii, şi să-mi spuneţi: cum aţi putea voi mai uşor şi mai sigur înşela pe oameni, ca să umplem cu ei pântecele flămând al iadului ?»

La această poruncă a Tartorului, gloatele încornoraţilor intrară în putoarea diavoleştilor sfatuiri.

Nu trecu mult şi, din mulţimea aprinsă la sfat, ieşi înaintea Satanei o căpetenie, lucind ca păcura, şi zise:

– Intunecimea ta, să furişăm în mintea oamenilor gândul drăcesc că nu este Dumnezeu. Astfel, neavând de cine se teme, uşor ne vor cădea în gheare, vor face numai ceea ce vrem noi şi vom umple iadul cu ei.

Ascultându-l, Satana chibzui şi apoi răspunse:

– Cu minciuna asta prea puţini vom putea prinde în undiţă, pentru că lucrurile Celui de sus: Cerul şi pământul şi toate câte le împodobesc, mărturisesc slava Lui şi toate dovedesc că El este.

– Să vie altul, cu o născocire mai vicleană !

Atunci din gloatele întunerecului ieşi o altă căpetenie încornorată şi zise:

– Intunecimea ta, părerea mea e să le spunem oamenilor că, chiar dacă ar fi Dumnezeu, dar după moarte nu este suflet şi nu este nici o judecată şi, prin urmare, nici răsplată sau pedeapsă. Să le spunem că nu este nici Rai nici Iad. Acestea sunt aici pe pământ: ai ce-ţi trebuie e rai, n-ai ce-ţi trebuie e iad. Şi prin urmare, sunt slobozi să mănânce şi să bea şi să-şi facă toate poftele trupului, căci ca mâine vor muri, şi după moarte nu mai e nimic, şi o să le pară rău că nu şi-au petrecut câtă vreme erau în putere.

Satana îi cumpăni vorbele, apoi îi zise:

– Nici cu vicleşugul acesta nu vom putea câştiga prea mulţi. Căci printre oameni sunt unii mai răsăriţi la minte, care ştiu că este Dumnezeu şi că în dreapta Lui stă răsplata şi pedeapsa după fapte. Şi apoi mulţi ştiu că sufletul dăinuieşte şi după moarte şi va ajunge la judecata cea de pe urmă, cum îi învaţă Scripturile. Cu vicleşugul acesta ne pică şi nouă în gheare, dar mare lucru nu. Eu vreau oameni mulţi, ca nisipul mării, să-i închid ca pe-o turmă de proşti, în toate peşterile iadului ! – răcni Satana, şi trânti o dată din copită, de sughiţă de groază toată droaia dracilor.

Atunci din mulţime se desprinse o altă căpetenie şi, sprijinindu-se ţanţoş în coadă, duhni următoarea propunere:

– Prea întunecate jupâne şi tată al minciunii, lăudată să fie grija ta de a umple iadul cu proştii şi destrăbălaţii pământului ! Am ascultat cu luare aminte vicleşugurile tovarăşilor noştri despre pierzarea oamenilor, dar văzând că ele nu sunt pe placul întunecimii tale, am scornit la rândul meu un vicleşug şi mai mare: De ce să nu lăudăm pe oameni pentru credinţa lor în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului, în judecata de apoi şi în răsplata după fapte ? De ce să nu le spunem şi noi că este Rai şi Iad, care dăinuiesc în vecii vecilor ? Dar, după ce le vom spune toate acestea – pe care ei le ştiu prea bine – să le şoptim la ureche, o dată, de două ori, de mii de ori: «Nu vă grăbiţi cu pocăinţa, oameni buni !» «Mai e vreme destulă !» «Trăiţi întâi cum poftiţi. Pocăinţa lăsaţi-o mai la urmă ! Nu vă grăbiţi !»”

Ascultându-l, ochii Satanei fulgerară de bucurie drăcească. El se ridică trufaş de pe jilţul de flăcări ca smoala şi bătând cu laba pe umeri pe căpetenia care scornise acest vicleşug, zbieră o dată, de se cutremură tot întunerecul iadului:

– Voi, duhuri spurcate ale împărăţiei mele, risipiţi-vă ca gândul pe faţa pământului, şi ca o otravă dulce, furişaţi în urechile oamenilor şoapta, cu adevărat după numele vostru: «oameni buni, nu vă grăbiţi cu pocăinţa, nici cu spovedania adevărată. Mai e vreme destulă: mâine, poimâine, la bătrâneţe. Până atunci faceţi-vă datoria către Dumnezeu şi suflet numai aşa, de ochii lumii. Vedeţi-vă mai întâi de grijile pământeşti aşa ca şi până acuma. Pentru pocăinţa adevărată mai aveţi vreme, că doar n-o să muriţi mâine !»

Şi la porunca Satanei, duhurile se împrăştiară cu iuţeala gândului pe faţa pământului, să amăgească pe zăbavnicii oameni în minciuna pierzării, cu amânarea pocăinţei: pe mâine, la anul, la bătrâneţe…”

… Vedenia se stinse şi preotul, trudit de soarta credincioşilor săi, înţelese, în sfârşit, pricina zăbavei lor de-a se hotărî să se mântuiască cu adevărat. De formă şi de ochii lumii, ei îşi îndeplineau datoriile creştineşti dar, vrăjiţi de şoaptele ademenitoare ale viclenilor tâlhari, găseau că sfaturile părintelui sunt bune mai mult pentru cei bătrâni. Cât despre ei înşişi mai au vreme destulă: mâine, poimâine, la anul, la bătrâneţe…

Toate „motivele” pe care le aduc „creştinii” de a nu veni la Cina lui Iisus, de-a nu-şi griji haina de nuntă, sunt motive de râs, pe care nu le cred nici cei ce le spun.

Adevăratul motiv care se ascunde în dosul acestor pretexte este numai unul singur: Nu vor să se izbăvească de moartea care-i sfâşie. Şi oare de ce această mare nebunie ? – Pentru că moartea păcatului e o moarte dulce la simţuri, din cauza plăcerii ei, o moarte unită cu plăcerea.

Parintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Deva 2006


Articolul Precedent
Articole Asemănătoare
4696

Vrăjmașul întunecă minţile oamenilor şi îi răscoală împotriva neputinţelor omeneşti ale păstorilor

Preoţii sunt acei iconomi ai tainelor lui Dumnezeu care scad pentru semenii lor această mamonică agonisire (păcatele), iertându-le din datorie. De aceea, Lucifer ridică pâră mare asupra lor înaintea lui Dumnezeu, zi şi noapte şi le răscoală împotrivă toate urgiile împotrivirii. „Ci ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor, şi nu […]

Articole postate de același autor
9179

Răbdarea este iubire, şi fără iubire nu poţi avea răbdare

A venit unul la mine şi-mi spunea despre necazurile cu soţia lui. Îi zic, deci: – Eşti un om atât de neghiob… – Ce spun eu acum sunt neghiobii? – Mari nerozii, zic. Soţia ta te iubeşte mult. – Da, dar îmi face… – Ţi le face ca să te sfinţească, dar pe tine nu […]