„Strămoșii noștri au știut să trăiască în Hristos, noi însă, urmașii lor, asemenea gadarenilor, (Mt. 8.34), știm doar să-L gonim de la noi”.
Chiar de la începutul vieții, micuțul Prunc Dumnezeiesc a fost nevoit să pribegească. Aceasta I-au cerut-o regulile de securitate. Pentru că încă nu-I venise vremea (Ioan 7.30.), dar avea de acum potrivnici. Dar și rostul lucrării de mântuire a lumii, care abia începuse, trebuia dus la bun sfârșit.
Prea mare era durerea Părintelui ceresc de pe urma rătăcirii cununii zidirii Sale – omul. Prea mult îl iubea (In. 4. 16.) ca să-L lase în pierzanie și, de aceea, hotărî să-i trimită Mântuitor. Și El a venit în lume. Smerit, fără să insiste și fără să pretindă la ceva. Simplu din fire și, având toate cele pentru mântuirea lumii, El pășește pragul ei prin peștera din Vifleem: „A venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit” (In. 1.10). L-au gonit! În Egipt! (Mt. 2.14.). Și asta a fost când nu le cerea nimic. Pentru că a venit nu să le ceară ceva, ci să le dea.
Frați creștini,
Am pășit și noi pragul acestei lumi cu nefirescul obicei de a ne răzvrăti. Chiar împotriva Ziditorului nostru – Dumnezeu. La început strămoșii noștri Adam și Eva, (Facere 3. 4-5.), apoi neamurile păgâne și chiar poporul lui Dumnezeu s-au răzvrătit împotriva rânduielilor dumnezeiești, ca mai târziu chiar și unul din cei mai apropiați, din cei doisprezece ucenici, să-L trădeze, vânzându-L la preț de 30 de arginți.
De-a lungul istoriei sale neamul omenesc s-a dovedit a fi stăruitor în această rătăcire, înscriind uneori zguduitoare pagini de pagubă sufletească și de îndârjire satanicească în fața Celui „Carele pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire.. ” (Simb. Cred.) a coborât din slăvile cerului ca să ne ridice acolo pe noi, cei căzuți în robia păcatului. Cu mâhnire menționăm că aici nu se vrea rămas în urmă nici poporul moldovenesc cu mai marii săi. Popor creștin din talpă, de viță – ortodox.
În ultimii vreo 10 ani în țara noastră s-a dezlănțuit mare prigoană împotriva lui Dumnezeu cum n-a mai fost pe la noi nici chiar în anii ateismului comunist. Prigoană aprigă și necruțătoare. Vicleană și hotărâtă să meargă până în pânzele albe. La comanda „partenerilor” noștri din Apus „mai marii” poporului și unii din „creștini”, sunt gata să-L izgonească pe Dumnezeu din școală, din datinile noastre creștine, moștenite din moși strămoși, și chiar din viața noastră cea de toate zilele. Și, ca urmare, plictisiți de prezența lui Hristos în colinzile noastre creștinești, care cu fiecare an, nu știu din care motive, răsună tot mai rar, am îndrăgit nu știu de ce hallowen-ul (halouinul), sărbătoare satanicească, care tot crește și se lățește peste sufletele copiilor noștri, pe care noi îi dorim să rămână creștini ca și toți strămoșii lor. În locul căsătoriilor tradiționale, sănătoase, creștinești, sfințite de Taina Cununiei, încurajăm, iarăși zic, nu știu de ce, – concubinajul, împreunările nelegiuite și tot felul de întorlocări nebunești care au drept temelie precum că „Legea” drepturilor omului.
Misiunea sfântă de educație a copiilor în frica de Dumnezeu și stima față de cei din jur, cu multă grijă onorată de părinții și buneii noștri, noi, fiii lor, am lăsat-o, iarăși nu știu de ce, pe seama computerului, sau, în cel mai bun caz, pe seama bătrânilor neputincioși și lipsiți.
Încă de multe ori am putea să ne întrebăm, nedumerindu-ne: de unde atâta rătăcire în lumea asta, de unde atâta nedreptate? Dar tocmai e cazul să înțelegem că starea de pustiire duhovnicească, în care ne-am trezit, este rezultatul înstrăinării noastre de Dumnezeu. Este expresia libertății omului necredincios (în unele cazuri – ale omului puțin credincios), atașat la modul de trăire importat de la „partenerii” din Apus, care vrea să întemeieze viața societății noastre pe principii noi, post-moderne, adică fără de Dumnezeu. Pentru că principiile cele vechi, adică cele de când lumea – „s-au învechit” și se cer precum că înlocuite cu altele, cu cele democratice. Îmbrățișând această ofertă a „binefăcătorilor” europeni, noi stăruim la numărul răzvrătiților, pășind cu ușurință peste hotarele morale care sunt regulile temeinice pentru o viață armonioasă, aducătoare de împăcare în suflet, în familie, în întreaga societate. Fraților, să conștientizăm că suntem puși la mare încercare: – ne trăim viața cu și în Dumnezeu sau, Doamne ferește, renunțăm la El? Pentru că democrația în multele ei interpretări este incompatibilă cu viețuirea duhovnicească a creștinilor, ba chiar și cu cea lumească a noastră.
Chipul omului modern și democrat este incomodat de prezența lui Dumnezeu în viața sa. Despre aceștia scria Sf. Ap. Pavel: — „… în zilele din urmă vor veni vremuri grele; că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginți, lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinți, nemulțumitori, fără cucernicie, lipsiți de dragoste, neînduplecați, clevetitori, neînfrânați, cruzi, neiubitori de bine, trădători… iubitori de desfătări mai mult decât de Dumnezeu… Depărtează-te de aceștia.” (II Tim. 3,1-5).
Dragii mei creștini, din cauza unor astfel de oameni a fost nevoit să fugă cândva Mântuitorul lumii în Egipt, iar astăzi – din viața noastră obștească. Taina fărădelegii, încă din vechime fiind preînchipuită de adepții ei, astăzi a ajuns să fie lucrată. Scopul ei este despărțirea omului de Ziditorul său – Dumnezeu. Ea cu îndârjire satanicească înaintează, trecînd ca cu tăvălugul peste noi în speranța să-L alunge odată și odată de la noi pe Cel Care, gonit fiind, nu dispare și, omorât fiind, nu moare.
Obișnuința neascultării omului de Ziditorul său – Dumnezeu este veche, de când lumea. Pe măsura apropierii veacului de pe urmă, rătăcirea omenească stăruie tot mai mult să se afirme în fața celui rău prin renunțarea la cele sfinte și trădarea lor. Prin fâlfâirea tot mai nesăbuită a așa-numitelor sale „drepturi ” și „libertăți” care, în esență, sunt componentele tainei fărădelegii.
Istoria mondială, îndeosebi istoria Bisericii Ortodoxe, a dezvelit zădărnicia luptei omului împotriva lui Dumnezeu. Pentru că este nefirească. Iată de ce din această încăpățânare răzvrătitorul totdeauna a avut doar de păgubit.
Iubiți credincioși,
E timpul să recunoaștem că, gonindu-L pe Dumnezeu dintre noi, ne lipsim de esența vieții care este bună și frumoasă. Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Dacă pierzi banii poți să-i faci înapoi. La fel se întâmplă dacă îți pierzi casa sau orice alt lucru. Dar dacă Îl pierzi pe Dumnezeu, îți pierzi sufletul. Un alt suflet nu vei putea dobândi.”
Armonia sufletului nostru este Dumnezeu cu pacea Sa, cu mila Sa, cu belșugul Său. Nu-L goniți din viața voastră! Apropiați-vă de El și chiar înrudiți-vă cu El. Învățați-vă și copiii să facă la fel. Pentru că același sfânt, patriarh și arhiepiscop al Constantinopolului spune: „Cel ce Îl cunoaște pe Dumnezeu este ca o lumânare aprinsă de la care pot lua lumină mii de alte lumânări.” Cunoașterea și păzirea legilor lui Dumnezeu este o lumină. Fraților, haideți să nu umblăm în întuneric. Deschideți larg ușile sufletului și primiți-L pe Hristos – Pruncul Care vine azi la tine și la mine, fratele meu, creștine. Primește-L și nu-L goni!
HRISTOS SE NAŞTE – SLĂVIŢI-L! HRISTOS DIN CERURI – ÎNTÂMPINAŢI-L!
Marchel, EPISCOP DE BĂLŢI ŞI FĂLEŞTI, Naşterea Domnului, mun. Bălţi, 2017/2018
