Moartea nu este nici sfârşit, nici început, ci mai degrabă un văl ‒ zidul cel despărţitor al vieţii de aici, de viaţa de dincolo. Cei care au fost morţi sufleteşte, care nu s-au îngrijit de sufletele lor, vor trece, prin moartea aceasta pământească, la moartea cea veşnică, adică la chinul cel veşnic al iadului, de care să ne ferească bunul Dumnezeu! Iar cei ce au fost vii cu sufletul, întreţinându-şi flacăra credinţei, aceştia păşesc, prin moartea cea trupească, la viaţa cea veşnică, la fericirea Raiului.
Un om a găsit o pungă mare cu pietricele colorate pe ţărmul unei ape. A luat-o şi, mergând spre casă, începu să arunce pietricelele în apă, ţintind păsările care treceau pe deasupra, se amuza aruncându-le aiurea. În momentul în care mai avea în pungă doar două-trei pietricele, pe care se pregătea să le arunce tot așa, fără rost, s-a întâlnit cu un vecin. Acesta s-a uitat la pietricele, după care i-a zis:
‒ De unde ai pietricelele acestea, fiindcă sunt foarte preţioase!
Aflând asta, omul nostru a plecat disperat să caute pietricelele aruncate aiurea, dar era greu să mai recupereze ceva.
Aşa facem şi noi cu zilele vieţii noastre. Fiecare zi a omului, fiecare săptămână, fiecare lună, fiecare an ‒ sunt comori pe care le aruncăm fără nici o precauţie. Când le-am pierdut, e imposibil să le mai recuperăm.
Din Părintele Iustin Pârvu, Daruri duhovniceşti, Editura Conta, 2007, p. 162-163
