Spuneam să nu dispreţuim prostiile. Acum zic să nu dispreţuim nici păcatul, ca putinţă de a ne revela virtutea, dacă n-o cunoaştem. Şi, în păcat, lucrul care îl sminteşte pe om de cele mai multe ori, este cel mai apropiat de dragoste; este ispita cea mai uşoară pentru diavol, este o iubire, este o împreunare.
Dar nu asta este iubirea deplină, nu asta este firea omului. Aceasta este numai un act, este genetică, dar are apropierea cea mai mare de forma dragostei pe care o porunceşte Domnul. Pe Dumnezeu L-am numit, dacă-mi iertaţi această obrăznicie, de multe ori, în Apus, „Dumnezeu profesional”; adică ştie despre ce este vorba. Nu ca dumnezeii altor religii sau filosofii care nu-l cunosc pe om şi nu-i pot revela adevărul. Al nostru este „profesional”, este Cel Care ne-a „fabricat” şi Care ştie, aş zice, cum spunea şi mama despre noi, copiii: „îmi cunosc eu marfa!”. Dumnezeu îşi cunoaşte „marfa”, ştie din ce sîntem făcuţi şi de aceea ne putem încredinţa cuvîntului lui Dumnezeu, de aceea ne putem lăsa în mîinile lui Dumnezeu, aşa cum pruncul se lasă în mîinile maicii sale. Ce face maica sa? Înţelege ce înseamnă cînd urlă, căci pruncul nu are decît urletul prin care-şi cere drepturile. Maica ştie cînd trebuie să-l hrănească, cînd trebuie să-l întoarcă pe cealaltă parte şi ştie să-l schimbe, atunci cînd singur s-a murdărit. Acesta este Dumnezeul nostru.
Nu mai ştiu care profet spune: „Cel Care a făcut ochiul nu o să vadă El? Cel Care a făcut urechea, n-o să audă El?”. Şi aş continua eu: Cel Care a făcut pe maică, nu ştie El ce este o maică? Deci, noi ne putem încredinţa Dumnezeului nostru toate nefericirile noastre, toate mizeriile noastre şi poate, în duioşia aceasta a dragostei către Dumnezeu, ne putem încredinţa Lui deplin, pînă la capăt, fără frică, fără ruşine. De ce s-a ascuns Adam după tufişurile din paradis, cînd a auzit că a venit Dumnezeu?
Biserica ne învaţă să nu ne ascundem, să nu ne acoperim cu frunze de smochin, ci să venim goi la Dumnezeu, spovedindu-ne înaintea Domnului şi a preotului, care este şi martorul omenesc al mărturisirii noastre. Şi să-L lăsăm pe Domnul, cu mîinile Lui blînde, să acopere ruşinea noastră cu dragostea Lui, precum şi pe Adam pînă la urmă, după ce s-a depărtat de El, Dumnezeu l-a acoperit cu o haină de piele, în loc de „minciunile” frunzelor de smochin.
Din Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de cîteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon,
ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, p. 123-124
