Prin iubire răbdăm, prin iubire ne smerim, prin iubire avem pace şi linişte în inimă, prin iubire suntem vii, tot prin iubire copacii înverzesc, prin iubire florile îmbracă câmpul. Dacă întreagă creaţia ne stă la picioare este din Iubire... prin iubire luna urmează soarelui şi noaptea urmează zilei. Suntem o bucată de tină, plămădiţi din iubire de mânuţele Domnului, am primit în haina asta de lut suflare de viaţă de la Dumnezeu din marea Sa iubire, prin iubirea Lui inimioara asta a noastră mai bate, din iubire sângele curge prin venele noastre.
Venim din iubire, trăim prin iubire, murim din iubire şi înviem din iubire. Dumnezeu îşi declară marea Sa iubire către noi prin veşnicia pe care ne-o pune la picioare. Dintr-o imensă iubire S-a răstignit pentru noi, din iubire ne aşteaptă, ne cheamă, ne caută ori cât de departe ne-am îndepărta sau rătăci, din iubire ne primeşte cu braţele deschise, ca odinioară pe fiul cel rătăcitor, din iubire se face toate pentru noi şi Frate şi Mamă şi Prieten şi Tată şi orice am avea nevoie.
Şi atunci de unde atâta ură, atâta indiferenţă, atâta răceală între noi ?!
Căutăm să-L auzim pe Dumnezeu dar noi nu ne auzim pe noi înşine, căutăm să-L iubim pe Dumnezeu dar noi nu suntem în stare să-l iubim pe fratele de lângă noi, căutăm să fim iubiţi dar noi ne lepădăm pruncii ca nişte pungi de gunoi, ne sfâşiem unii pe alţii, nu numai că râvnim la cele ale aproapelui nostru dar ni le şi însuşim, gura îi zâmbeşte dar inima cu viclenie urzeşte planuri ca să-l ucidă, gura se roagă şi inima osândeşte.
Stăteam şi mă gândeam şi tot nu înţelegeam ba chiar judecam şi condamnam atitudinea femeii cicălitoare, care se supără şi face observaţii partenerului pentru lucruri, gândeam eu, minuscule care de multe ori se transformă în adevărate certuri în anumite case, la care se adaugă bineînţeles şi se aduc în discuţii şi celelalte lipsuri. Şi stăteam şi mă gândeam, nu întâmplător ci pentru că şi la mine în casă au fost situaţii de genul acesta, de ce ne comportăm aşa? Pentru că suntem mai tipicari sau mai disclipinaţi şi ţinem la ordine sau poate mai fixişti şi vrem să dominăm, să conducem, să-l facem pe cel de lângă noi să faca numai cum vrem noi?
Da, de obicei din egoism ne mai comportăm şi aşa. Dar în cele mai multe cazuri, ca şi în situaţia mea la bază este neiubirea. Mi-am dat seama, târziu ce-i drept, că nu din tipicarism sau alte de genul ne comportăm aşa ci din neiubire. Ne doare când cel de lângă noi, cel alături de care am intrat în Biserică, cel care este tatăl copiilor noştri, cel caruia ne-am dăruit, cel care ne spunea că ne iubeşte atât de mult încât ne-ar da şi luna dacă i-am cere asta, uită tot, tot ce ne-a promis, tot ce am visat împreună, toate de la început şi din iubirea aia mare pe care şi-o strigă la început vine indiferenţa, vine răceala, vine neiubirea.
La început dacă de exemplu ai un program diferit de serviciu faţă de soţ sau soţie şi ţi-a spus o dată că îl/o deranjează zgomotul şi e necesar să ne trezim mai devreme decât el sau ea sau să venim mai târziu vom merge nu numai pe vârfuri, dar dacă am putea să şi zburăm prin casă numai să nu-l /o trezim. Nu din frică, desigur, ci din iubire. Aşa cum din iubire nu vrem să-i rănim cu nimic, să-i deranjăm, să-i supărăm tot aşa din neiubire nu ne mai pasă de ce spune,de ce vrea, de ce îi place. Şi asta doare. Şi de asta strigăm pentru cele mai mărunte lucruri, e modul unora, nu cel mai înţelept poate, de a-şi striga durerea, durerea de a nu mai fi luaţi în seamă de cel cu care şi alături de care am trăit atâta amar de anii, alături de care ne simţim singuri, părăsiţi, călcaţi în picioare, batjocoriţi.
Cum este posibil să stai cu cineva ani şi ani, care fie îţi este tată biologic, fie îţi este tată vitreg, fie îţi este soţ sau frate sau mamă, cu care ai mâncat la aceiaşi masă, ai împărţit greul casei, bucuria casei, plânsul casei, zi de zi, an de an, să te trezeşti la un moment dat anulat din viaţa lui ca şi cum ai fi o hârtie care nu-ţi mai foloseşte şi o arunci la gunoi. Să te trezeşti că-ţi spune că nu-i mai pasă de tine, nu-i pasă de sufletul tău, că nu însemni nimic pentru el, că poţi să-ţi iei şi viaţa că nu ar conta nici asta, ba îi este chiar şi silă să te mai vadă şi toate acestea cu o detaşare nemaipomenită.
Interesant este că nici la animale nu întâlneşti aşa ceva, deşi ele nu au fost înzestrate nici pe departe cu darurile cu care omul vine. Şi totuşi omul, un microcosmos care este făcut să stăpânească un întreg macrocosmos, creat din iubire, ajunge capabil de atâta neiubire. E drept ca nu ştim să iubim dar nici măcar nu iubim aşa cum putem. Mimăm iubirea, mimăm prietenia, mimăm căsătoria, mimăm uneori ca mame și tați...
Şi în timp se vede asta. Le spunem prietenilor noştri că îi iubim şi în acelaşi timp îi lovim, îi judecăm, îi punem în cele mai urâte situaţii... dar îi iubim. Îi spunem omului de lângă noi că este cel mai important, că-l vom iubi şi dincolo de veşnicie dar suntem geloşi pe el, căutăm să-l punem sub papucul nostru.
Iubirea este libertate, iubirea nu constrânge pe nimeni, nu îngrădeşte pe nimeni. Îl iubeşti pe celălalt chiar dacă el nu te mai iubeşte, la un moment dat te rogi pentru fericirea lui chiar dacă fericirea lui nu va mai fii lângă tine, pui genunchi la mătanie chiar dacă el nu îţi va mai surâde ţie. Nu este uşor să ajungem la o iubire aşa de înaltă şi eliberatoare. Dar cu Domnul reazem se poate.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu să nu ne mai rănim unii pe alţii, să nu ne mai lovim, să ne iubim unii pe alţii aşa cum şi Tatăl nostru ne iubeşte, nu vom fi pedepsiţi la judecată mai mult decât pentru neiubire.
Să-L iubim pe Dumnezeu mai mult decât orice pe lumea asta şi mai apoi pe aproapele nostru ca pe noi înșine, numai aşa vor vedea ceilalţi că suntem ucenicii Domnului. Iubirea este mai mare decât toate...
Slavă şi Lui Dumnezeu laudă!
