Se poveşteşte că o femeie era foarte bolnavă şi avea nevoie urgentă de un medicament. Era departe de orice farmacie şi era iarna. Farmacia era în satul vecin. Avea o fetiţă de vârstă şcolara şi nu avea altceva de făcut decât s-o trimită pe fetiţă să meargă până la farmacie să ceară picăturile de care avea nevoie. Fetiţa se încumetă să plece. Ajunse la farmacist şi acesta, care ştia boala femeii, îi dădu fetiţei o slicluţă cu picaturi. Fetiţa plecă în fugă.
După câteva clipe, farmacistul, bătrân şi cu vederea slabă, controlă mai atent locul de unde luase sticluţa. Constată că în loc să-i dea medicamentul pentru boala de inimă a femeii, îi dăduse o sticluţă cu otravă. Pe fetiţă n-o mai putea ajunge. Căzu în genunchi şi se rugă. Ceru doar un singur lucru: „Doamne, fă o minune! Să nu ajungă fetiţa acasă!”
Cererea lui era dreaptă şi fu puternică. Încă aflându-se în rugăciune, auzi uşa deschizându-se şi o văzu pe fetiţă intrând în farmacie: „Domnule, alergând am căzul şi am spart sticluţa, iertaţi-mă, dar daţi-mi alta sticluţă. Altfel, mama va muri! Fetiţa plângea, zdrobită de părere de rău. Farmacistul începu să plângă de bucurie şi emoţie. Îi mulţumi lui Dumnezeu. Era în afară de orice îndoială că i se răspunsese la rugăciune.