Arta duhovnicească, de care vorbește Sfântul Ioan Casian, este „cea mai grea dintre toate” și de aceea ea are nevoie de învățător, pentru că este „ascunsă și nevăzută și numai de inima curată poate fi văzută. Neizbutirea în această artă nu aduce, potrivit lui, numai paguba vremelnică, în această lume, ci și moartea veșnică a sufletului”. Cel care nu are un duhovnic și nu umblă potrivit sfatului acestuia, „seamănă foarte multe cu osteneală și cu sudoare, lucrând ca în vis, dar nu seceră cu adevărat decât foarte puțin”. Cu privire la alegerea duhovnicului, prevalează motivele de ordin duhovnicesc, referitoare la viața sa interioară și la darurile sale duhovnicești, dobândite ca urmare a unei viețuiri curate.
Principiul fundamental al alegerii sale este calitatea sa de a fi „un povățuitor și dascăl neamăgitor”, adică să fie bun cunoscător al învățăturii de credință, iar prin viața sa să fie adevărat mărturisitor al ei. El trebuie să fie înalt la înțelegere, smerit la cugetare, blând în toate purtările sale. Dintre toate darurile pe care trebuie să le căutăm și să le apreciem la părintele duhovnicesc, cel mai de preț este dreapta socoteală sau discernământul duhovnicesc. Un astfel de duhovnic poate să discearnă felurile gândurilor care ne învăluie: îngerești sau dumnezeiești, omenești sau drăcești și să ne dea sfatul mântuitor, de suflet folositor.
Adevăratul duhovnic trebuie să aplice leacurile potrivite. Părintele duhovnicesc trebuie să fie un bun cunoscător al realităților duhovnicești, al războiului nevăzut, nu atât din citiri, cât mai ales din experiență.
Din Preot Ioan C. Teșu, Teologia necazurilor, Editura Christiana, p. 109-110
