Vulturul este o pasăre deosebită. El este întîlnit de cîteva ori în scrierile sfinte în cîteva contexturi. În psalmul 102, 5, psalmistul David, ne prezintă o comparație foarte interesantă: „Înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale“. Psalmul vorbeşte de o seamă de binefaceri divine, printre care s-ar număra şi înnoirea puterilor și a tinereții[1].
Am descoperit într-o enciclopedie, un lucru foarte interesant despre vulturi și interpretînd metaforic, am adaptat această informație pentru folos cotidian. Din această capacitate descrisă, a vulturului, am desprins și dedus o caracteristică foarte importantă și un mod de acțiune foarte necesar, pe care trebuie să-l aplice fiecare creștin, astfel ca ,,să se înnoiască puterile lui!”
Din specia vulturilor, vulturul pleşuv din munții Anzi, trăieşte cel mai mult. Poate atinge vârsta de 70 de ani. Dar ca să ajungă la această vârstă, vulturul trebuie să ia o decizie grea și să întreprindă o acțiune de jertfă. În jurul vîrstei de 40 de ani, unghiile vulturului, lungi şi flexibile, puternice și eficace, nu mai sunt capabile să îi care pradă, ciocul lung şi ascuţit i se-nconvoaie, aripile grele şi îmbătrânite, de ani şi de grosimea penelor, îi înfrânează şi îi obosesc muşchii pieptului – îngreunându-i astfel zborul și făcîndu-i viața mai grea!
În acest moment de criză, vulturul are două opţiuni, dintre care a doua este un privelegiu: să moară sau să se schimbe! Vulturul alege tinerețea! Procesul de schimbare îi cere vulturului să zboare pe un vârf de munte. Acolo el îşi loveşte continuu ciocul încovoiat de stâncă până când acesta se rupe. Această acțiune, de renunțare la ciocul cel vechi și lepădarea de el, acesta fiind alterat, face că vulturul să regenereze un cioc nou! După ce i se regenerează ciocul, îşi smulge unghiile. După ce noile unghii apar, începe să îşi smulgă penele îmbătrânite!
Iată astfel, în urma actului de eroism, după 5 luni, vulturul pleşuv îşi reia faimosul zbor pentru care a fost creat şi pentru care trăieşte încă o viață, încă 30 de ani!
Creștinul a fost înzestrat cu duh de viață, rupt din veșnicie, de la concepere: născîndu-se cu suflet! Acest suflet, altoit fiind de Sfîntul Botez, este curat ca zăpada, plin de înțelepciune, credincios, puternic, ,,mereu tînăr”, înzestrat cu nădejde, credință statornică și dragoste!
Dar iată că odată cu alegerile omului făcute în timp, starea sufletului se schimbă! Sunt acțiuni, pe care le facem zi de zi și ele, pe neobservate, cheamă, ne procură și ne umplu de har dumnezeisc și vigoare sufletească și asemenea, sunt lucruri pe care le facem în viața cotidiană și ele alungă tiptil liniștea interioară și bucuria adevărată a vieții din noi! Faptele rele ne slăbesc puterile sufletului, ne scad capacitățile unei înțelepte înțelegeri și pierdem discernămîntul!
Firea omului îl îmbie totdeauna să aleagă plăcerea, iar plăcerea trupească, sesizată prin cele cinci simțuri, are ca urmare durere! ,,Nu asculta vreodată de tine, ci supune-te cu lesnire superiorilor cu dreaptă credință şi Părinţilor tăi duhovniceşti, făcând cu râvnă şi fără întârziere cele poruncite. Mai ales cele ce te smeresc şi sunt împotriva voii şi pornirilor tale fireşti”, ne îndeamnă Sf. Nicodim Aghioritul.
Trebuie să mergem împotriva porinirilor rele pe care le avem, și care ne par că fac parte din noi! Cu durere și nevoință trupească, adăugînd în simfonie trezvia minții, trebuie să luptăm cu deprinderile noastre rele și să lepădăm haina păcatului, precum vulturul își leapă penele îmbătrînite. Cu hotărîre dreaptă, cu acțiuni concrete, cu nădejde și cu harul lui Dumnezeu, ne (vom) învrednici de ,,tinerețe permanentă”! În Isaia 40, 31, rodul nădejdii în Dumnezeu constă tocmai în întinerirea asemănătoare vulturului: „Dar cei ce nădăjduiesc întru Domnul vor înnoi puterea lor, le vor creşte aripi ca ale vulturului; vor alerga şi nu-şi vor slei puterea, vor merge şi nu se vor obosi!“
Orice nevoință, epuizare, sleire de puteri, jertfă, jertfă de sine, coborîre, post, milostenie, faptă bună, ascultare, muncă, făcute pentru eliberare de rău, contra patimilor[2], pentru desăvîrșirea înțelepciunii, din dragoste și pentru apropierea de Dumnezeu, nu te chinuiesc, dragă cititor, dar îți vor aduce odihnă sufletului tău! Fii sigur că, bucuria, ca darul lui Dumnezeu, se va pogorî asupra ta, cînd cu adevărat, te vei elibera cu totul de mîndrie și egoism, în locul lor domnind smerenia și dragostea! Sufletul tău fără păcate va întineri și va recăpăta cu viteză darurile primate la Sfîntul Botez: înţelepciunea; înţelegerea; sfatul; puterea; ştiinţa; evlavia; frica de Dumnezeu[3].
Toate cele expuse mai sus le pot sintetiza în două cuvinte, care sunt sensul vieții noastre, sunt cale către Dumnezeu și scopul fiecărui creștin. Ele includ toate sensurile, virtuțile, pragurile și toate posibilitățile Omului: Pocăință și Înviere! Pentru omul creștin, acestea sunt de nedespărțit!
De altfel dreptul se aseamănă, unei păsări care îşi ia zborul aflându-se mereu în pronia divină: „De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile mării, şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta“ (Psalmul 138, 9-10)
[1] Psalmul 102 face parte din Hexapsalm sau grupul de şase psalmi, care sub influenţă egipteană a fost integrat în tipicul Utreniei. Este un psalm de laudă, deschizând, de altfel, în forma actuală a Psaltirii, un mic şir de imnuri (Psalmii 102-106).
[2] Patimă este o acțiune ,,rea”, care, ca mijloc, scop și urmare, au un rezultat negativ asupra Omului, ca creație liberă, rațională și fiu al lui Dumnezeu.
[3] Sfântul Grigorie cel Mare, a încercat să surprindă dinamica spirituală pe care Duhul Sfânt o împarte sufletelor prin aceste daruri: „Prin frica de Dumnezeu ne ridicăm la evlavie; de la evlavie la ştiinţă; de la ştiinţă ne luăm tăria; din tărie sfatul; cu sfatul mergem mai departe spre înţelegere, şi cu inteligenţa spre înţelepciune şi astfel, prin darul înşeptit al Duhului, ni se deschide la capătul urcuşului intrarea în viaţa cerească!”
