Cam cu zece ani în urmă m-a vizitat o doamnă necunoscută, la recomandarea unei ptietene și mie, și aceleia. Doamna zămislise. În fiecare an soțul o supunea unei terapii cu iod radioactiv. Medicii au înfricoșat-o cu adevărat spunând-i consecințele terapiei asupra fătului și insistau să facă „întrerupere de sarcină” (ce expresie elegantă! Vorbim despre ucidere, ca și cum ar fi vorba de întreruperea…concediului (!) și întoarcerea la serviciu. Epoca noastră se destinge prin eufimisme…).
Doamna a fost convinsă, dar precum am observat, mai exista în ea încă o umbră de șovăială.
– „De ce ați venit totuși la mine?” -am întrebat-o. „Ca să vă dau certificat că puteți săvărși ucidere în mod liber?”.
– „Dar, Părinte, să nasc un copil anormal”? a răspuns ea.
– „Să nu fiți atât de sigură de asta! Părerile medicale nu sunt matematice. Aici nu este vorba de doi cu doi fac patru. De câte ori n-au rămas minciunoși medicii!..
Consider că și în cazul dumneavoastră pot să rămână minciunoși. Dar chiar dacă și presupunem că aici aveți siguranță absolută, credeți că asta schimbă întru ceva situația? Uciderea embrionului anormal încetează de a fi ucidere de om? Dacă Dumnezeu îngăduie o astfel de încercare, o veți vedea ca inclusă în planul Său pentru mântuirea dumneavoastră. Veți ridica fără murmur crucea dumneavoastră și veți primi cununa. Ați luat aminte!?
Dacă Dumnezeu socotește că trebuie să ridicați o astfel de cruce, o veși ridica neapărat! Veți ridica o alta, asemănătoare. Și pe aceea o veți ridica, de nevoie, însă pe acesta o veți ridica cu voia dumneavoastră, lucru ce va avea mare preț înaintea lui Dumnezeu.
Poate Dumnezeu va îngădui să ridicați o cruce mai grea decât aceasta, pe care căutați să o evitați. Țineți-vă copilul. Țineți-l cu tot sufletl dumneavoastră. Mai presus de medici există Dumnezeu…Aveți și un alt copil?”
– „Am un băiețel de 2 ani și jumătate.”
-„Dacă acesta cade și se lovește, sau îl lovește mașina și va rămâne cu desăvârșire invalid, îl veți omorî?”
-„Nu, Părinte! Să-mi omor copilul meu?”
-„Dar pe cel pe care îl aveți în pântece, nu este de asemenea copilul dumneavoastră? Deoarece pe acesta încă nu l-ați văzut, nu l-ați alăptat, nu l-ați strâns în brațe, încetează să fie copilul dumneavoastră? De ce pe acesta îl omorâți pentru simpla eventualitate că se va naște anormal, în timp ci pe celălalt îl veți ține chiar dacă va deveni cu adevărat anormal?…”
După scurgerea circa a șase luni, timp în care eu uitasem cu desvărșire întâmplarea, primesc un telefon de la doamna sus-zisă, ce era la clinică, unde cu puțin timp înainte născuse: „Părinte, am născut un băiețel foarte sănătos și complet teafăr. Când îl văd și cuget că puțin a lipsit ca acest copilaș să fie aruncat la canal de mine, mama lui, aproape că înebunesc. Din ce m-a izbăvit Dumnezeu!…”
Familiei ortodoxe, cu smerita dragoste, Arhim. Epifanie Teodoropulos, Ed. Evanghelismos, Buc. 2003, p.95-97
