Într-o legendă se povestește că un om talentat s-a dus la Dumnezeu și l-a rugat:
-Doamne știu că fiecare trebuie să-și poarte cu demnitate crucea. Dar de vreme ce mi-ai dat talent, dă-mi, Te rog, o cruce mai ușoară, să am și eu o viață mai comodă!
- Bine, s-a învoit Cel de Sus. Dar mai întâi te-aș sfătui să vezi ce va ieși din asta.
Și iată că omului nostru i s-a arătat sfârșitul ca în palmă..
Un șir de oameni urca încet un munte, purtând în spate fiecare crucea sa. În mijlocul lor s-a văzut și pe sine. Era obosit și chinuit, iar cucea pe care o târa i s-a părut cu mult mai mare decât a celorlalți. Înțelegând aceasta, s-a oprit, a coborât-o de pe umăr și a retezat-o cât a crezut de cuviință.
Acum urcușul a devenit mult mai ușor și el s-a deplasat destul de repede spre vârful muntelui, unde începea Tărâmul Fericirii Veșnice. Dar, ajungând pe ultima platformă, a descoperit că între munte și acel Tărâm se cască o prăpastie fără fund, peste care nu există nici o trecătoare.
S-a uitat atunci în jur, să vadă cum procedează ceilalți oameni și a observat că ei își așează cu mare grijă crucile pe deasupra hăului și trec peste ele ca peste o punte de salvare. Crucea lui, însă, fiind prea scurtă, nu putea ajunge nici macar la jumătatea spațiului dintre cele două muchii de prăpastie...
- Ei cum? l-a întrebat din nou Bunul Dumnezeu. Dorești și acum o cruce mai comodă?
- Oo, nu! s-a grăbit el să refuze. Dă-mi, te rog, o cruce cât mi grea și cât mai mare!
Din Aurelian Silvestru, Pragul, Ed. Tocono, 2014, p.46-47