Personal, cred că am ajuns o Biserică vecină cu televiziunea. Când asculţi mesajul Bisericii, ce auzi? Diavolul, apocalipsa, trăsnete, tunete, mitraliere!… La televizor ce se aude? Cotcodac, cotcobâț!… Măi, oameni buni! De vreme ce Biserica este a lui Hristos, El este capul şi pe El Îl îndurerează orice mădular care este supus durerii, cum ar putea să vă lase pe mâna diavolului?! Trebuie să schimbăm Evanghelia, să o întoarcem pe dos, cumva? Cu câta jenă povestesc evangheliştii că s-au întâlnit cu diavolul! Cu jenă, efectiv! Or noi, când nu e de bună, gata, ne-au făcut farmece! Vine câte una: „Părinte, mie mi-a legat cununiile!” Mă uit la ea, n-are nimic faţă!
Trebuie să înţelegem că nu putem fi la mâna diavolului, câta vreme suntem botezaţi, spovediţi, împărtăşiţi, câta vreme trăim în energiile necreate ale lui Dumnezeu!
Nici una, nici două, dăm vina pe dracul. Ca în faza aceea, când un călugăr, într-o mănăstire, fierbea oul de bibilică la lumânare şi apare stareţul: „Ce faci, fiule?” Era Vinerea Mare. „Nu sunt eu de vină! Dracul m-a pus!…” Şi dracul de după sobă: „Ce vorbeşti? Să fim serioşi! Nici eu n-o ştiam pe asta…”
Până nu au început să spună oamenii ca diavolul le-a legat cununile, dracul cred că nici nu ştia ce are de făcut în această privinţă. Sunt atâtea lucruri de bun simţ în Biserică pe care nu le mai vedem. Când nu ne împlinim în iubirea cu celălalt, este pentru că ne-am dorit un anumit iubit pe care ni l-am creat psihologic. Şi câta vreme nu ne învăţăm să renunţăm la ceva de dragul celuilalt, suntem fiii ploii!
Extras din Provocările străzii de Pr. Constantin Necula, Ed. Agnos, Sibiu, 2006
