Monahul Teofil din această mănăstire, a spus următoarele:
„Deoarece suntem monahi, datoria noastră este ca totdeauna să fim cu luare-aminte și cumpătați. Rugăciunea și ascultarea trebuie să fie unite ca două surori, așa cum sunt aripile la păsări, pentru ca omul să poată spori duhovnicește și să zboare cu mintea de la cele pământești la cele cerești. De aceea trebuie să luăm aminte când mergem la biserică, ca să ne rugăm sau să psalmodiem. Mai întâi, când vrei să intri în biserică și să te rogi, va trebui să lași în afara ușii orice înțeles, orice grijă sau preocupare care te desparte de rugăciune, dacă vrei ca Dumnezeu să-ți primească rugăciunea sau psalmodierea și să primești răsplată veșnică, iar nu osândă. Ca nu cumva în loc să te folosești din rugăciunea ta, să te păgubești și să te vatămi din pricina nepurtării tale de grijă. Dar ca să te încredințezi că cele pe care le spun sunt adevărate, ascultă ce mi-a spus bătrânul Cornelie, care și el le-a auzit de la un monah virtuos al Mănăstirii noastre, monahul Eliodor, care a trăit acum vreo 150 de ani.
Monahul Eliodor avea ascultarea la egumenia mănăstirii, când mănăstirea avea încă viață de obște. El spunea că la o priveghere de toată noaptea se afla în Sfântul Altar și pregătea tămâia pentru ca preoții și diaconii să tămâieze la începutul Cântării 9 a, când se cântă „Ceea ce ești mai cinstită…”. În fiecare zi, când psaltul rostea la strană: „Să lăudăm, să binecuvântăm să ne închinăm Domnului, cântându-I și prea înălțându-L întru toți vecii”, bătrânul Eliodor, din locul său din Sfântul Altar, vedea cu ochii sufletului său, ca în vedenie, o femeie cu bună-cuviință, îmbrăcată în negru, însoțită de doi Îngeri care, ținând în mâini o cădelniță de aur, tămâia toată biserica. Trecea pe la strănile monahilor și tămâia până ce se sfârșea „Ceea ce ești mai cinstită…” și Cântarea 9 a. Într-o zi psaltul a luat foarte sus tonul la Catavasii și în acea zi, femeia aceea, care nu era alta fără numai Ocrotitoarea și Apărătoarea monahilor și a Sfântului Munte Athos, Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu și Pururea Fecioara Maria, nu s-a arătat să tămâieze așa cum făcea în fiecare zi. Și aceasta pentru că tonurile înalte alungă umilința și evlavia.
În altă zi, la o priveghere, acest binecuvântat monah Eliodor a văzut-o pe Maica Domnului tămâind biserica. Mergea pe la strănile monahilor și pe unele în care nu erau monahi le tămâia, iar pe altele în care erau monahi nu le tămâia. Acest lucru a trezit curiozitatea bătrânului Eliodor și s-a născut în el nedumerirea: de ce oare strănile care au monahi nu le-a tămâiat și a tămâiat stranele care nu aveau monahi? Atunci acest monah virtuos a rugat-o cu lacrimi pe Maica Domnului să-i dezlege această nedumerire. După trei zile de rugăciune, i s-a arătat Maica Domnului în vis și i-a spus:
„Eliodore, să știi că tămâiez strănile în care nu se află monahi, pentru că monahii care stau în aceste străni, se află acum la ascultările Mănăstirii, dar acolo unde sunt și lucrează, au continuu mintea lor la rugăciunea de obște, care se săvârșește aici în biserică de către ceilalți monahi. Și astfel, se roagă și aceia împreună cu aceștia, de acolo de unde se află. Aceștia sunt aceia pe care și preoții îi pomenesc și spun în rugăciunile lor: «Și pentru cei care pentru binecuvântate pricini nu sunt aici, părinți și frați ai noștri…». Pe aceștia și eu îi văd ca fiind de față cu mintea lor și îi tămâiez ca și cum ar fi în stranele lor. Aceștia primesc plată îndoită.În timp ce mulți dintre cei care stau în strănile lor și nu se roagă cu mintea împreună cu ceilalți frați, ci uneori discută între ei, alteori cugetă la lucruri ce nu au nici o legătură cu rugăciunea, alteori osândesc, iar alteori îi invidiază pe cei care cântă și-L slavoslovesc pe Cel preaînalt. Și în loc ca și ei să slavoslovească împreună cu aceia preacinstitul și de mare cuviință Numele Său, fac dimpotrivă, îi judecă pe frații lor, iar alteori cugetă la lucruri viclene și păcătoase. Acești monahi, deși se află în strănile lor, nu sunt socotiți ca prezenți, ci ca absenți. Și fiindcă nu se roagă curat, nu sunt vrednici să-i tămâiez, deoarece tămâia înseamnă Harul Preasfântului Duh, Care nu locuiește în oamenii aceștia, ci se îngrețoșează de ei.
De aceea cele pe care le-ai văzut și cele pe care ți le-am spus, să le faci cunoscute tuturor monahilor și tuturor creștinilor. Și să le scrii pentru a afla toți că se cuvine ca atunci când intră în biserică, dar și totdeauna când se roagă, să-și aibă mintea și inima adunate în Dumnezeu, pe Care trebuie să-L slavoslovim și să-I mulțumim pentru toate bunătățile pe care ni le dăruiește, dar și pentru cele rele, care, potrivit îngăduinței lui Dumnezeu, ni se întâmplă. Pentru toate acestea trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu înlăuntrul Bisericii Sale, așa cum spune și Duhul Sfânt în Sfânta Scriptură: «Și în locașul Lui fiecare va spune: Slavă» (Ps. 29, 9).
Păcat mare și de neiertat este vorbitul în Biserică în vremea rugăciunii, deoarece disprețuim persoana lui Dumnezeu și mâhnim Duhul Sfânt, păcat care se apropie de păcatul hulei împotriva Duhului Sfânt și care nu se iartă «nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie» (Matei 12, 32). De aceea, ar mai bine pentru oamenii aceștia să nu meargă la Biserică, decât să meargă și să disprețuiască porunca lui Dumnezeu și să devină pricină de sminteală în Biserica lui Dumnezeu”.
Monahul Andrei Aghioritul, PATERICUL SFÂNTULUI MUNTE, vol. I, Atena 1980, p. 206 ș.u.
sursa http://marturieathonita.ro
