„Şi a coborât cu ei şi a venit în Nazaret şi le era supus” (Luca 2, 51)
Când Apostolul vorbeşte despre însuşirile cele bune ale unei văduve, aminteşte, mai înainte de toate, că ea trebuie să fi crescut copii (I Timotei 5, 9-10).
Însă cuvântul „creştere” el nu-l ia într-un înţeles obştesc, de jos, precum mulţi înţeleg aceasta, că adică văduva nu trebuie să fi lăsat copiii săi să moară de foame. Chiar singură, puterea firii unei mame nu ar fi îngăduit aceasta, şi de aceea nu este trebuinţă de vreo lege ca văduva să nu lase copiii săi flămânzi. Apostolul vorbeşte aici despre creşterea întru cucernicie şi dreptate. Iar mamele care nu îşi cresc aşa copiii lor sunt mai rele decât cele ce îşi omoară copiii.
Aceasta trebuie să se zică nu numai femeilor, ci şi bărbaţilor.
Mulţi părinţi îşi dau toată truda ce se poate gândi pentru ca să agonisească fiului lor un cal bun, o casă frumoasă, o moşie preţioasă, dar pentru ca el să dobândească un suflet nobil şi un simţământ cucernic, nu se îngrijesc cât de puţin. Şi tocmai aceasta duce toată lumea în neorânduială, că noi nu creştem copiii noştri după cuviinţă şi ne îngrijim numai pentru averea lor, şi nu pentru sufletele lor.
Aceasta este cu adevărat cea mai mare nebunie. Căci fie averea cât de mare şi cât de însemnată, dacă acela care are să o moştenească nu este îmbunătăţit şi drept, ea trebuie a se socoti ca şi pierdută; ba încă unui astfel de om, averea îi este chiar spre pierzare şi îl duce încă mai sigur şi mai adânc în iad. Dimpotrivă, dacă sufletul este nobil şi îmbunătăţit, el, şi sărac fiind, va fi fericit.
De aceea, noi trebuie să ne îngrijim să nu-i facem bogaţi în aur, argint şi în alte lucruri asemenea, ci să fie foarte bogaţi în cucernicie, în dreptate şi în fapta cea bună; să nu aibă multe trebuinţe şi să nu umble cu ardoare după bunurile şi după plăcerile pământeşti. Trebuie să fim cu luare aminte asupra ieşirii şi intrării lor, asupra purtării, umblării şi asupra prietenilor lor, ştiind că cine este leneş întru aceasta nu poate nădăjdui iertarea de la Dumnezeu.
Dacă purtarea de grijă pentru mântuirea altor oameni este una dintre cele mai mari datorii ale noastre, precum zice Apostolul: „Nimeni să nu caute folosul său, ci folosul altuia” (I Corinteni 10, 24), cu cât mai mult fiecare va trebui să fie răspunzător pentru îngrijirea de mântuirea copiilor săi!
Dumnezeu va zice către fiecare tată: „Nu am dat Eu copil dintru început în casa ta? Nu te-am pus Eu pe tine învăţător, crescător, îngrijitor şi stăpân al lui? Nu am pus Eu în mâinile tale toată puterea asupra lui? Când el era încă gingaş, ţi l-am dat ţie, ca să-l formezi şi să-l orânduieşti”. Ce iertare poţi nădăjdui, când tu pregeţi şi treci cu vederea creşterea lui?
Sau ce poţi tu, oare, să zici spre dezvinovăţirea ta? Poate că fiul tău este greu de înfrânat şi îndărătnic. Dar la aceasta trebuia să gândeşti de mai înainte, când el era încă mic şi uşor se putea înfrâna; de atunci să te fi îngrijit a-l îmblânzi, a-l obişnui la datoriile lui, a-l aduce la orânduială şi a stârpi bolile sufletului său.
Când ogorul inimii lui era încă uşor de lucrat, de atunci trebuia să smulgi spinii, atunci când ei, la vârsta cea fragedă, uşor se pot smulge. Şi astfel, patimile copilului nu s-ar fi făcut, prin lenevirea ta, mai mari şi nebiruite.
Pentru aceea, zice înţeleptul Sirah: „De ai feciori, învaţă-i şi pleacă din pruncie grumazul lor” (Sirah 7, 24). Şi Dumnezeu nu numai că îţi porunceşte aceasta, ci mai vârtos te şi ajută El însuşi. Cum şi în ce chip? Prin aceea că zice: „ Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, cu moarte să se omoare” (Ieşirea 21, 17). Vezi tu cum îngrozeşte El pe copii şi cum îi înspăimântă; cât de mult îţi înlesneşte stăpânirea asupra lor?
Iar dacă Dumnezeu pedepseşte cu moarte îndrăzneala copiilor împotriva părinţilor, apoi cum putem să ne dezvinovăţim când am privit cu nepăsare îndrăzneala copiilor noştri împotriva lui Dumnezeu?
Dumnezeu zice fiecărui tată: „Pe fiul care te ocărăşte pe tine îl voi pedepsi cu moarte; iar tu nu voieşti nici măcar cu un cuvânt să tulburi pe cel ce calcă cu picioarele poruncile Mele? Merită acesta iertare?”. Tu vezi cum el cutează împotriva Făcătorului său, şi nici măcar nu te superi de aceasta, nu-l ameninţi, nu-l pedepseşti, deşi ştii bine că Dumnezeu opreşte astfel de îngăduinţă.
Şi Dumnezeu face aceasta nu pentru că o astfel de jignire ar aduce vătămare Celui Preaînalt şi neatins, ci pentru ca să mântuiască pe fiul tău cel păcătos. Iar cel ce este atât de nebun şi se îndârjeşte împotriva lui Dumnezeu, acela încă şi mai mult va păcătui împotriva tatălui său şi a propriei lui mântuiri sufleteşti.
Aşadar, să nu fim fără de grijă despre aceasta, ştiind că atunci când copiii păzesc cu credinţă datoriile lor către Dumnezeu, şi în celelalte lucruri ale vieţii dobândesc fericire şi cinste, fiindcă oricine cinsteşte şi stimează un om îmbunătăţit şi bine crescut, fie el oricât de sărac; pe când pe cel rău şi fără de rânduială, toţi îl înjură şi îl urăsc, fie el oricât de bogat.
Insă un fiu bine crescut, nu numai de la alţii va dobândi stimă, dar şi de tine, tatăl său, va fi mai iubit, fiindcă la dragostea cea firească se adaugă încă un alt temei al iubirii, adică fapta cea bună a fiului. Afară de aceasta, un astfel de fiu nu numai că îţi va fi mai drag, ci încă mult mai plăcut şi mai folositor, căci el te va cinsti şi te va sprijini la bătrâneţile tale.
Precum cei care sunt nemulţumitori către Dumnezeu nu stimează nici pe părinţii lor, tot aşa cei ce cinstesc pe Dumnezeu, arată şi părinţilor lor tot respectul. De aceea, pentru ca tu să fii plăcut atât lui Dumnezeu, cât şi oamenilor, ca să-ţi găteşti o viaţă fericită şi să scapi de pedeapsă în viaţa viitoare, creşte pe copilul tău cu toată grija.
Iar cum că cei care nu cresc copiii lor cu grijă, deşi ei altminteri ar fi buni şi vrednici, totuşi se pedepsesc greu, aceasta se arată dintr-o istorie veche, pe care o voi povesti.
A fost un preot mare între iudei, anume Eli (I Regi 2, 11). Eli era vrednic şi bun, însă avea doi feciori foarte răi, pe care nu i-a ţinut în frâu şi nu i-a domolit, sau cel puţin nu făcuse aceasta cu destulă putere şi stăruinţă; căci el ar fi trebuit să-i înfrâneze, să-i alunge din casa sa şi în tot chipul să-i pedepsească, pentru ca să-i îndrepteze.
Însă el numai îi îndemna şi se mulţumea a le da sfaturi blânde, zicându-le: „Pentru ce faceţi voi asemenea lucruri, căci aud vorbe rele despre voi… ” (I Regi 2, 23). Ce zici tu, Eli? Ei au cutezat împotriva lui Dumnezeu şi tu îi numeşti „fii ai tăi”? Ei nu vor să mai recunoască pe Făcătorul lor şi tu mărturiseşti încă înrudirea ta cu dânşii? De aceea zice Sfânta Scriptură: „Eli nu a certat pe fii săi” (I Regi 3, 13). Căci, când cineva îndeamnă simplu, aceasta nu este certare, ci trebuie a folosi un mijloc aspru şi tare, precum cere boala.
Aşadar, nu este de ajuns numai a spune copiilor greşelile şi a-i sfătui, ci trebuie a-i şi înfricoşa, spre a dezrădăcina obiceiurile cele rele de la început. Însă tocmai prin aceea, că Eli, deşi îndemna pe fii săi, însă nu cu destulă stăruinţă, precum ar fi trebuit, prin aceea, zic, i-a dat în mâinile vrăjmaşilor. Ei au căzut într-o bătălie contra filistenilor, şi fiindcă el n-a putut suferi vestea aceasta, a căzut de pe scaunul său, şi-a frânt grumazul şi a murit.
Vezi că am avut dreptate când am zis că părinţii care nu-şi cresc copiii şi nu-i ţin întru cucernicie sunt adevăraţi ucigaşi ai copiilor lor? Aşa a fost şi Eli, ucigaşul fiilor săi. Adică, măcar că vrăjmaşii au omorât pe fiii lui, totuşi, el a fost vinovat de moartea lor, căci prin lenevirea sa în creşterea lor, el le-a răpit ajutorul lui Dumnezeu şi, prin aceasta, i-a dat fără pază şi fără apărare ucigaşilor lor. Dar el a omorât nu numai pe fiii săi, ci şi pe sine însuşi.
Aceeaşi soartă o au încă şi acum mulţi părinţi. Fiindcă ei nu voiesc să fie aspri, nu voiesc să-i înfrâneze şi să-i tulbure pe copiii lor cei fără de rânduială şi păcătoşi, ei adeseori sunt siliţi a privi cum aceştia, pentru nelegiuiri, sunt prinşi, târâţi înaintea scaunului judecăţii, aruncaţi în temniţă, sau chiar şi omorâţi.
Căci dacă tu nu-i pedepseşti, nu-i îndreptezi, atunci va urma pentru dânşii judecata după legile comune şi se vor pedepsi public. La această nenorocire se adaugă şi ruşinea, căci toţi arată cu degetul pe tatăl al cărui fiu a luat un asemenea sfârşit, şi îi fac imposibilă orice ieşire din casă. Căci cu ce ochi poate el să se uite la cei cu care se întâlneşte, după ce fiul lui a adus asupră-i o astfel de ruşine, o astfel de nenorocire?
De aceea, vă poftesc şi vă rog, aveţi grijă de copiii voştri, şi anume de mântuirea sufletului lor. Tu, tatăl casei, eşti un dascăl pentru toată casa ta, şi Dumnezeu neîncetat trimite la tine la şcoală pe femeia ta şi pe copiii tăi.
Pentru femei Apostolul Pavel grăieşte: „… de voie se să înveţe ceva, să întrebe acasă pe bărbaţii lor” (I Corinteni 14, 35), iar pentru copii: „… creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efeseni 6, 4).
Gândeşte că tu ai în casa ta nişte statui de aur, adică copiii tăi, de aceea orânduieşte-i, cercetează-i în toate zilele cu luare aminte, împodobeşte şi formează sufletul lor în tot chipul. Urmează lui Iov celui cucernic, care, de teamă ca nu cumva fiii lui să fi păcătuit cu ceva în inimile lor, aducea jertfă pentru dânşii şi era cu multă luare aminte pentru ei.
Urmează încă şi exemplul patriarhului Avraam. Şi el se îngrijea nu ca să lase fiului său bani şi comori, ci se uita la împlinirea Legii lui Dumnezeu, ca să insufle urmaşilor săi din toate puterile împlinirea acesteia. Martor pentru această faptă bună a sa este însuşi Dumnezeu, când zice: „Ştiu că va porunci fiilor şi urmaşilor săi, ca să păzească căile Domnului şi să facă dreptate” (Facerea 18, 19).
Iar David, când era să moară, a chemat pe fiul său, şi în loc de avere i-a lăsat o sfătuire pe care el adesea o repeta, adică: „Dacă tu, fiul meu, vei trăi după Legea cea dumnezeiască, nu te va întâmpina nici o nenorocire, ci toate îţi vor merge cu folos şi te vei îndulci de mare apărare şi linişte. Iar dacă vei pierde sprijinul lui Dumnezeu, nu-ţi va putea folosi împărăţia şi toată puterea lumii” (III Regi, cap. 2). Acestea şi altele asemenea i-a vorbit el, deşi nu cu aceste cuvinte.
Deci şi noi, atât în viaţă, cât şi la moarte, acestea să vorbim copiilor noştri şi să-i convingem că/frica lui Dumnezeu este averea cea mai mare, moştenirea cea mai sigură şi comoara cea mai nepieritoare. Să nu ne zbuciumăm a le lăsa comori trecătoare, ci cucernicia, care este o avere netrecătoare şi trainică.
Unde lipseşte cucernicia, acolo şi averea ce o are cineva se prăpădeşte în primejdii şi în ruşine. Unde este cucernicia, acolo se vor dobândi şi averile, pe care cineva încă nu le are. Dacă tu vei creşte pe fiul tău în fapta cea bună, şi alţii vor creşte tot aşa pe fiii lor, atunci se va forma un lanţ, un şir de bună purtare, care va cuprinde la urmă pe toţi; un şir care începe de la tine şi care, pentru creşterea cea bună a copiilor, îţi va aduce roade slăvite.
Un copil are trebuinţă de asprime, de supraveghere şi de frică. Aceasta însă eu nu o zic pentru ca voi să vă purtaţi neprieteneşte cu copiii, ci pentru ca să fiţi mult stimaţi de către dânşii. Dacă şi femeia trebuie să stimeze pe bărbatul său şi să se teamă de dânsul, cu cât mai mult copiii trebuie să se teamă de tatăl lor! Nu-mi răspunde mie că tinereţea nu se poate domoli.
Căci dacă Pavel cere o astfel de îngrijire de la o văduvă, cu cât mai mult o va cere de la un bărbat? Dacă însă nu ar fi cu putinţă, desigur, el nu ar fi recomandat-o. Toată răutatea copiilor se reazemă pe lenea noastră, căci noi de la început, din vârsta cea fragedă, nu i-am ţinut în cucernicie şi în frica Domnului. Noi ne îngrijim ca ei să capete cultură lumească, să înveţe lucruri şi afaceri lumeşti, cheltuim bani pentru acestea, rugăm pentru dânşii pe prietenii noştri şi nu lăsăm nici o cale neîncercată, dar nu ne îngrijim nicidecum ca ei să fie cu trecere la împăratul îngerilor.
Noi totdeauna le îngăduim a vizita teatrele, dar nu-i silim să se ducă la biserică. Şi dacă copilul vine aici de vreo două ori, stă fără nici un folos şi câştig. Insă nu trebuie să fie aşa, ci precum atunci când îi trimitem la şcoală, le cerem socoteală de ceea ce au învăţat, tot aşa trebuie să fie şi când îi trimitem la Biserică, sau mai vârtos când îi ducem noi înşine.
Trebuie, după aceea, a-i întreba ce au auzit sau ce au învăţat aici. Dacă procedăm astfel, îndreptarea copiilor ne va fi un lucru foarte uşor f şi îndemânatic. Dacă ei, acasă, totdeauna ne aud vorbind de faptele cele bune şi îi învăţăm datoriile lor, dacă cele ce aud în biserică se unesc cu cele auzite acasă, atunci ei, în curând, ne vor arăta roadele cele slăvite ale acestei nobile seminţii.
Dar noi nu facem nimic din toate acestea; datoriile, care sunt cele mai neapărate, noi le privim ca lucruri lăturalnice, şi dacă cineva ne îndeamnă la ele, noi râdem de dânsul. De aceea, toate merg pe dos, şi de acolo vine că cei ce nu au fost crescuţi de părinţii lor, trebuie să fie certaţi de legile civile.
Dar nu simţi tu ruşine şi nu roşeşti când vezi că judecătorul pedepseşte pe fiul tău şi îl îndreaptă, şi că el are trebuinţa de certare străină, deşi atâta vreme a fost lângă tine? Nu te ascunzi, nu te acoperi de ruşine? Spune-mi, mai poţi tu purta numele de tată, când tu ai fost un vânzător al fiului tău şi nu i-ai dat paza trebuincioasă, ci l-ai lăsat să se piardă prin tot felul de răutate?
Când vezi un om rău că îţi bate copilul, te superi, te mânii, te aprinzi şi năvăleşti asupra făptaşului. Iar când vezi pe satana în toate zilele rănind şi bătând pe copilul tău, şi duhurile rele amăgindu-l la păcat, te uiţi cu nepăsare şi, dormitând, nu te superi şi nu cauţi să mântuieşti copilul tău. Şi aceasta ar fi de cea mai mare trebuinţă, căci păcatul este cel mai rău dintre duhurile rele, şi cel ce trăieşte în păcat nu poate să se mântuiască.
Aşadar, pe un fiu păcătos nu trebuie numai a-l plânge, ci încă a-l şi pedepsi şi a-l certa, a-l opri şi a-l ţine în frică, a căuta ca prin tot felul de leacuri să-l vindeci de boala lui cea sufletească. Tu trebuie să urmezi văduvei, despre care zice Pavel: „a crescut feciori”.
Căci marele Apostol nu îndreaptă îndemnarea sa numai spre văduve, ci spre toţi. El sfătuieşte pe toţi oamenii, când zice: „Creşteţi pe copii întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efeseni 6, 4). Iar aceasta este cea dintâi şi mai mare avere cu care părinţii pot împodobi un copil. Amin.
Sfantul Ioan Gura de Aur
din “Predici la duminici si sarbatori”
