Vecinii din curte o numeau pe Elena orfană, deşi ea nu se considera aşa. Pentru că trăia cu bunica ei, Ana.
Pe bunicuţa sa fată o iubea mult, încerca să o ajute în toate și să nu o întristeze prin nimic. Bunica Ana avea probleme cu inima.
Elena învăţa la şcoala din aproapierea casei, având doar note excelente. Cineva va spune – mare minune, în clasa a treia se învăță cu ușurință, dar totuşi notele fetiţa le merta prin o muncă şi efort mare. Nefiind prea capabilă la învăţătură, era foarte muncitoare. Şi acasă ajuta – şi mătura, și de veselă se îngrija, toate le făcea ce-i sta în putere.
Bunica şi nepoata ei trăiau într-un mic apartament de la primul etaj. Trăiau foarte modest, doar din pensa bunicii, dar în centrul orașului. Toți banii îi cheltuiau pe alimente, medicamente pentru inima bunicii, și plăţile pentru servcii. Haine primeau în dar de la cunoscuţi, uneori într-o stare destul de rea, dar bunica era bucuroasă pentru orice ajutor.
Bunica Ana era o femeie credincioasă și adesea mergea la biserică. Acasă ea avea trei icoane vechi – a Mântuitorului, a Maicii Domnului și a Sfântului Spiridon, căruia bunica îi cerea ajutor pentru necesităţile de zi cu zi, deși se sfia să-l deranjeze prea des cu rugăminţile sale.
Într-o zi bunica i-a relatat Elenei viața Sf. Spiridon. Mai ales fata a fost uimită despre preschimbarea de către sfânt a unui șarpe într-o grămadă de aur.
Fetiţa a observat – îi cere bunica Ana Sfântului Spiridon ajutor cu haine groase pentru nepoțică – cineva a doua zi îi aduce o scurtă groasă. Și aşa în toate.
Bunica Ana îi mulțumea întotdeauna lui Dumnezeu pentru toate, și împreună cu ea și nepoţica. „Rugăciunea – e o conversație cu Dumnezeu,” – spunea bunica. Iar Elenei îi plăcea să vorbească cu Dumnezeu. Ea îi relata necazurile și bucuriile precum unui Tată Preaiubit.
În acest an orașul a început să se pregătească pentru serbrarea Anului Nou și Nașterii Domnului mai devreme ca deobicei. Deja la sfârşitul lunii noiembrie pe străzile oraşului au apărut ghirlande şi brăduţi împodobiţi. Iar vitrinile magazinelor erau decorate luminos, ispitind prin frumuseţea cadourilor locuitorii orașului.
Venind de la școală, Elena a obsevat în una din vitrine o eşarfă de lână albă – exact una pe care bunica şi-o dorea demult. Ea costa 150 de lei. Pe de o parte nu prea scump, dar fetiţa nu avea de unde lua şi aşa bani.
Dacă este ceva de care am nevoie atât de mult, atunci eu pot să o cer Sfântului Spiridon, ca să mă ajute să o procur. Şi seara ea a îngenuncheat în faţa icoanei și l-a rugat în șoaptă că bunica să nu audă despre eșarfă.
Elena avea un șarpe de jucărie, și ea era sigură că anume pe el îl va transforma Sfântul Spiridon în bani.
Ea a ascuns jucăria sub pernă ca bunica să nu găsească banii mai înainte; Dar timpul a trecut, iar şarpele șarpe a rămas. „Probabil că Sfântul Spiridon nu m-a auzit. Nu voi putea să o bucur pe bunica”. Când deodată fata a fost surprinsă de o discuţie a colegilor:
– Astăzi, am trecut pe lângă clădirea, unde oamenii se căsătoresc, și am văzut o grămadă de monede aruncate pe trotuar, – a spus o fată.
– Dar cine are nevoie de ele. Sunt doar bănuți. Doar cerșetorii le strâng, – a spus alta.
„Eu am nevoie de aceste monede!” Inima Elenei începu a bate mai repede, de la vestea primită. „Și cum nu mi-am dat seama că acolo se pot strânge bani? Doar am văzut cum la picioarele miresei se aruncă bani! „
După şcoală fata s-a grăbit să colecteze monedele. Erau multe, deşi desigur trebuiau încă adunate nu o dată pentru cadoul mult dorit. De fiecare dată, când fetiţa se apleca, ea spunea în sinea ei – „Mulțumesc, Doamne.”
Cu trei zile înainte de Nașterea Domnului fetiţa a acumulat suma necesară.
Seara, ea i-a cerut bunicuţei să iasă la o plimbare pentru scurt timp, şi a alergat către magazin, ţinând în brațe o pungă grea de atâtea monede adunate. În vitrină văzuse din nou eşarfa albă, iar lângă ea era expusă o căciuliţă albastră cu fulgi de zăpadă brodate pe ea. Elena şi-a dorit imediat să-şi procure căciuliţa. Şi costa şi ea exact o sută cincizeci de lei.
Fetiţei i-a venit brusc ideea că bunicăi îi poate strânge bani pentru eşarfă şi altă dată. La urma urmei bunica a trăit fără ea și va mai trăi, dar cât de drăguţ se va potrivi căciuliţa cu ochii albaştri ai fetei. „Cumpără-ţi căciuliţa, cumpără”, îi şoptea fetei un glas intern. „Doamne, ajută-mă. Ce trebuie să fac? Şi brusc vocea a dispărut, împreună cu gândurile despre căciuliţă. Fata cu încredere a intrat în magazin și i-a zis vânzătoarei:
– Vreau să cumpăr eşarfa albă din vitrină!
– Va costa 1500 de lei, – a spus indiferent vânzătoarea.
Fata nu putea să creadă auzitelor.
– Acolo doar e scris o sută cincizeci de lei. Eu atât şi am.
-Ar trebui să înveţi mai bine, fetiţo. Sau nu ştii câte zerouri are o mie? Și ce eșarfă poate costa o sută cincizeci de lei! Ești căzută de pe lună. Nu ştii prețurile de azi?
Vânzătoarea tot îi spunea ceva, dar fetiţa n-o mai auzea. Reţinându-şi lacrimile, ea a ieșit din magazin. Abia ajunsă în stradă a început a plânge. Trecătorii ignorau fetiţa, grăbindu-se în drumul lor. Dintr-o dată a apărut alături de Elena un bătrânel, îmbrăcat de parcă a moş Crăciun, deşi totuşi puţin mai ciudat.
– Nu plânge, draga mea Elena. Lacrimile nu alungă tristețea – a spus bătrânul mângâind-o ușor pe cap. Lacrimile fetei de la afecţiunea neaşteptată se uscară instantaneu și chiar durerea a dispărut.
– Dă-mi săculeţul tău cu bani.
Fata i l-a întins fără a şovăi. Chiar în ochii fetei acela brusc a devenit mult mai mare şi brodat cu cruci şi stele.
– Aceasta e pentru tine și pentru bunica ta. Bătrânul i le-a dat Elenei, a binecuvântat-o și a dispărut.
Ținând în brațe cadoul, fetiţa a alergat spre casă, încercând să-şi amintească unde l-a văzut pe acest bătrânel în costum neobişnuit.
Bunica Ana dormea. Fetiţa a scos din săculeţ o eşarfă albă și căciuliţa albastră cu fulgi de zăpadă. „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”, a spus ea, cum o învăţase bunica, și s-a apropiat de icoane. De pe una dintre ele îi zâmbea, Sfântul Spiridon, bătrânelul în costum neobişnuit din stradă.
site sursă www.zavet.ru
traducere şi adaptare Natalia Lozan
