Dacă cele nouă cete ale îngerilor ar cădea din cer şi ar devei demoni. Dacă toţi oamenii ar devei răi. Dacă toate făpturile, cerul, luminătorii, preoţii, animalele s-ar lepăda de Dumnezeu.
Toate aceste rele ale făpturilor, comparate cu plinătatea Sfinţeniei Născătoarei de Dumnezeu nu ar fi posibil să-l întristeze pe Dumnezeu. Deoarece numai Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu a fost în măsură să-L mulţumească pe Dumnezeu în toate. Numai aceasta stând între Dumnezeu şi oameni, pe Dumnezeu L-a făcut Fiul omului, iar pe oameni i-a făcut fii ai lui Dumnezeu.
Fără mijlocirea ei, nimeni, nici un înger, nici om, nu poate să se apropie de Dumnezeu, deoarece numai ea singură este graniţă unică între firea cea creată şi cea necreată. Numai ea este dumnezeu, imediat după Dumnezeu şi este aşezată pe locul doi, după Sfânta Treime, ca fiind Maica adevărată a lui Dumnezeu. Aceasta singură este nu numai cămara tezaurului întregii bogăţii a Dumnezeirii, ci şi cea care împarte tuturor, îngerilor şi oamenilor, toate darurile duhovniceşti şi dumnezeieşti şi strălucirile cele mai presus de fire, pe care Dumnezeu le dăruieşte creaţiei. Şi nu este cineva care să o cheme cu credinţă şi să nu fie ascultat cu milostivire. Însuşi Fiul lui Dumnezeu şi Fiu iubit al Fecioarei a dat pe Maica Sa mamă nouă tuturor şi apărătoare pentru a ne ajuta la mântuire.
Din Sfântul Nicodim Aghioritul – Maica Domnului în teologia şi imnografia Sfinţilor Părinţi, Editura Bizantină, 2002, p. 20
