V-aţi întrebat vreodată cât aţi putea dărui aproapelui din dragostea voastră, din timpul propriu sau din puţinii bănuţi pe care îi aveţi? V-aţi gândit vreodată câţi oameni aţi putea face puţin mai fericiti printr-un cuvânt, o îmbrăţişare, prin faptul că aţi rămas alături atunci, când toţi i-au păsit?
Aţi încercat să priviţi prin casă şi să vedeţi câte lucruri aveţi şi câte dintre ele le folosiţi sau aveţi nevoie de ele?
V-aţi gândit că, cu ce vă prisoseşte, aţi putea face un om sau poate chiar mai mulţi să simtă că s-a întâmplat şi-n viaţa lor o „minune” şi că pot avea o pereche de încălţăminte pentru iarnă sau orice alt bun pe care noi nu-l folosim, iar pentru cineva va fi de un real folos.
Aţi încercat să simţiţi vreodată ce ascunde un om dincolo de cuvinte, de privirea lui?
V-aţi gândit că aţi putea să jertfiţi din timpul vostru pentru a putea fi alături de cei în suferinţă, de cei care fiecare zi luptă ca să apuce să vadă din nou apusul soarelui?
Ar fi minunat dacă cât mai mulţi dintre noi ar răspunde afirmativ. De multe ori spunem că nu avem cu ce să ne ajutăm aroapele, dar oare nu avem pentru cel de lângă noi o vorbă bună sau o hainuţă. Iar uneori chiar şi un bănuţ poate ajuta într-un fel sau altul.
Nu e necesar să aşteptăm un anumit motiv pentru a o face, potrivită este fiecare zi în care putem preschimba lacrima cuiva într-un zâmbet....Dar mai ales acum în Postul Naşterii Domnului...
De multe ori nu ne dăm seama despre puterea unui cuvânt de încurajare, despre acea speranţă pe care o putem reda cuiva doar vorbindu-le şi fiindu-le alături. Ne-am închis în casele noastre, reducându-ne compătimirea faţă de cei din jur lăsând careva comentarii pe reţelele de socializare, rămânând reci şi indiferenţi. Simţim cu adevărat durerea doar atunci când ne priveşte pe noi sau pe cei mai apropiaţi...
Însă un creştin nu poate fi nepăstor la durerea aproapelui, căci nu poţi să spui că crezi în Hristos, iar de cei din jur „nu-ţi pasă”. Durerea celui de alături ar trebui să fie şi a noastră.
Cu câţiva ani în urmă am pierdut o persoană dragă, îmi era foarte greu să accept şi modul în care plecase şi chiar şi faptul că s-a stins din viaţă. Veneam adesea la mormântul lui, căci nu ştiam ce să fac cu această durere apăsătoare. În una din aceste vizite, când am lăsat capul pe braţe şi am început să plâng, s-a apropiat de mine o tânără femeie, cu un val negru pe cap. Toată înfăţişarea ei vorbea despre propria durere şi pierdere. M-a întrebat dacă poate sta alături şi cine este cel pe care l-am petrecut la cele veşnice. Deşi în toate aceste zile care trecuse de la moartea tatălui mei, nu am vrut să vorbesc cu nimeni despre această suferinţă, am simţit că anume ei îi pot destăinui durerea mea. Apoi ea mi-a relatat că cu câteva săptămâni în urmă soţul ei a fost răpus de o boală nemiloasă. Că deşi credea că nu va putea să-şi urmeze cursul vieţii fără el, totuşi încearcă să meargă înainte, iar Dumnezeu a ajutat-o să înţeleagă că este doar o despărţire temporară şi la timpul cuvenit ei nepărat se vor reîntâlni.
Am revenit în acea seară acasă mult mai senină şi mai împăcată cu mine, chiar dacă sufletul meu nu se vindecase deplin, acea femeie a reuşit nu doar să găsească cuvintele necesare ca să-mi alunge tristeţea, dar şi să-mi dea o nouă speranţă. Totodată mi-am dat seama cât e de important să nu treci nepăsător pe lângă durerea altuia, chiar dacă nu vei putea ajuta, cel puţin să-l faci să înţeleagă că nu e singur în această lume...
Dumnezeu ne poate alina orice durere şi suferinţă, dar de multe ori El vrea ca şi noi să dăm dovadă de iubire şi compasiune faţă de cei din jur. Fiecare om pe care-l întâlnim în viaţă nu este unul întâmplător, căci Dumnezeu ne ajută de multe ori anume prin oameni, ne ajută să descoperim că putem face multe pentru cei din jur, dacă deschidem sufletele noastre, dacă ştim să ne bucurăm împreună, dar şi să trecem împreună peste greutăţile şi încercările vieţii.
Natalia Lozan
