Creștinismul cumințeniei fade și al soluțiilor precaute nu este cel pe care l-au practicat Părinții deșertului, aceste figuri eroice și profund originale din primele veacuri.
Despre Avva Ioan cel Pitic ni se povestește că a fost rugat de călugări să meargă la o tânără, Paisia, care iubise oarecând monahii și după moartea părinților i-a găzduit și a avut grijă de ei, până când a sărăcit. În mijlocul lipsurilor însă tânăra a început să se prostitueze, iar monahii voiau să o ajute și să răsplătească binele ce li se făcuse. L-au trimis deci pe Ioan să intervină cu înțelepciunea pe care o dobândise de la Domnul. Iar bătrânul s-a dus, cu un aer donquijotesc, fără nici o rezolvare de-a gata. A reușit să treacă de baba care păzea intrarea fiindcă s-a folosit de o anumită ambiguitate, o promisiune greșit interpretată de femeie. Ajunge la Paisia, care s-a întins pe pat când l-a primit, o privește în ochi și îi spune simplu: „Cu ce-i vinovat Iisus că ai ajuns în halul acesta?”. Cuvintele bătrânului au un efect imediat și își păstrează forța peste timp. Prea adesea creștinii nu se ridică la înălțimea chemării lor, au cuvinte bune, dar trăiesc vieți mincinoase și mărturia lor nu este credibilă. Mereu rămâne însă luminoasă, ireproșabilă, imaginea lui Iisus, Mântuitorul răstignit, Cel care iartă și răscumpără neîncetat. Bătrânul începe să plângă și îi zice: „Satana joacă pe obrazul tău, și eu să nu plâng?”. Apoi are loc un schimb fulgerător de replici care rezumă esența mesajului creștin. Paisia întreabă: „Există pocăință, Avva?”, iar bătrânul îi spune că există. Femeia se decide imediat și fără rezerve să îl urmeze; nu a spus nici un cuvânt despre casa ei. A lăsat instantaneu totul și l-a urmat pe bătrân în pustie. În noaptea aceea Paisia moare în deșert, iar bătrânului i se descoperă „că ora ei de pocăință a fost primită mai presus decât pocăința multora, care petrec vreme îndelungată [în pocăință], dar fără ardoarea pocăinței acestei fete”.
Până la urmă, istoria Paisiei este povestea fiului risipitor, mutată într-un alt context, iar în centru se găsește ideea puternică, explozivă, a speranței că recuperarea este posibilă din cele mai negre adâncuri. Pentru Dumnezeu, timpul – chiar dacă ireversibil – nu este o povară de neînlăturat.
Pocăința este medicamentul care vindecă rănile acumulate în timp și, în cele din urmă, vindecă însuși timpul. În felul acesta pocăința asumată viu și cu ardoare este sursa cea mai importantă de libertate. Iar pocăința este posibilă oricând și Dumnezeu este bucuros să ierte. De aceea la întrebarea centrală dacă există pocăință, răspunsul pe care îl dau Părinții e invariabil același: „Este!”. La fel ca în pilda lucrătorilor viei, Domnul răsplătește cu o generozitate de neînțeles, misterioasă. Plătește celui de pe urmă la fel ca celui dintâi, fără să nedreptățească pe cineva în modul Său paradoxal.
Viețile sfinților abundă în istorisiri eroice, nebunești chiar, care toate au în centru același gând, dincolo de ultima poartă a speranței, în adâncurile contorsionate ale deznădejdii, tristeții și păcatului de orice fel, într-un mod doar de Dumnezeu știut nădejdea rămâne vie și accesibilă. Și pocăință este totdeauna.
Paul Siladi, www.ziarulumina.ro
