Buzele voastre să şoptească rugăciunea şi să participe şi inima. Să practicăm rugăciunea minţii, fără ca cineva să-şi dea seama de aceasta. Ştim ce înseamnă rugăciunea minţii: inima şi mintea să fie una, ca într-un cerc.
Aşadar, oare este posibil să nu-L putem noi coborî jos pe Dumnezeu, ca să fie neîncetat cu noi? Şi să nu I ne putem dărui pe noi înşine sfinţi, luminaţi, întregi? Oare este posibil să nu existe rezolvare chiar şi pentru cele mai dificile probleme? Nicidecum! Ci chiar şi cea mai mare ispită poate fi înfruntată. Să ne dea Domnul har şi putere!
Din Părintele Eusebiu Giannakakis, Să coborâm Cerul în inimile noastre!, Editura Doxologia, Iaşi, 2014, p. 27-28
