Mi-am amintit zilele astea o rugăciune a băieţelului meu de 5 ani, de pe vremea când eram însărcinată cu ultimul copilaş. Timotei, căci aşa se numeşte băieţelul, îşi dorea tare mult să ne nască frăţiorul de ziua lui. În faţa icoanei Mântuitorului, sta şi se rugă: ”Doamne, te rog ajuta pe mama să nască cu bine. Nu când vrem noi, Doamne, ci când vrei Tu. Adică de ziua mea.” Prin pronie divina, voia băiatului a coincis cu voia Domnului, astfel că frăţiorul s-a născut exact atunci când el împlinea cinci anişori.
Mă gândeam cât de mult ne asemănăm şi noi cu acest copilaş. Adică formal zicem că vrem să se facă voia Domnului, dar în realitate vrem să ni se îndeplinească cererile cu orice preţ. Ba mai mult, dacă vedem că lucrurile nu intră pe făgaşul dorit de noi, intervenim prin fel de fel de mijloace ca acest lucru să se îndeplinească.
Dumnezeu ar vrea să dea curs rugăminţii noastre, dar când vede că noi nu suntem siguri că asta vrem, atunci ne lasă libertatea să acţionăm aşa cum dorim. De asta, se întâmplă de multe ori, să auzim “M-am rugat înainte de asta şi uite, tot nu mi-a mers bine”. Şi cu inima întristată ne tot întrebam de ce trebuie să suferim, de ce Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunile…
Vedem adeseori femei tineri suferind mult în urma unei căsnicii eşuate. Vedem tineri terminând o facultate, și nu ştiu pe ce drum să o ia, dându-şi seama că poate au făcut o alegere greşită. Vedem că deciziile pe care le-am luat rugându-ne înainte au avut o finalitate tristă, dureroasă.
În general, multe lucruri se pot schimba uşor: alegerea unei meserii, alegerea unei case, alegerea unor prieteni. Un singur lucru nu se mai poate schimba uşor: alegerea unui soţ. Căci o astfel de alegere se face, de obicei, pe viaţă. O astfel de alegere se face cu discernământ, cu rugăciune, cu lăsare în voia lui Dumnezeu. O astfel de alegere se face cu conştiinţa că se face odată pentru totdeauna. Şi când gândeşti aşa, ar trebui să acorzi o atenţie deosebită acestei alegeri.
Ştiu, e greu. E dureros de greu să te laşi în voia lui Dumnezeu, mai ales când aceasta diferă de a ta. E dureros să vezi cum trebuie să renunţi la visurile tale, la bucuriile tale ca să se facă voia lui Dumnezeu. Dar oare aşa e?
Oare Dumnezeu, dacă te încrezi în El şi te laşi în voia Lui oare nu îţi va da toate darurile sale cele mai bune şi frumoase? Oare tu, părinte fiind, dacă îţi va cere copilul tău un peşte oare îi vei da un şarpe? Cu siguranţă că nu. Dar dacă copilul tău, care se lăsă în grija ta va întinde mânuţa ca să culeagă mătrăguna oare îl vei lăsa? Cu siguranţă că nu, chiar dacă acest lucru îl va face să plângă pe moment. Probabil şi copilul tău i se va părea că mămica lui e rea, nedreaptă că nu i da voie să culeagă bobițele negre şi aşa strălucitoare, şi care seamănă cu murele. Abia când va trece momentul şi va creşte va realiza cât de bună a fost mămica că nu i-a dat mătrăguna.
Aşa e şi în viaţa duhovnicească. Dumnezeu, cel care ne-a creat din iubire, ne-a pregătit o serie de bunătăţi. Pe care doreşte să ni le dea. Şi pe care ni le da, dacă le cerem atunci când avem nevoie. Şi nu atunci când credem noi că avem nevoie. E ca în cazul banilor. Cu toţii ştim cât de importanţi sunt banii în societatea în care trăim. Dar gândiţi-vă ce s-ar întâmpla dacă o sumă mare de bani ar ajunge pe mâna unor tineri, sau a unor copii de generală. Sau pe mâna unor oameni bolnavi psihic, fără discernământ. I-ar risipi fără folos. Tinerii i-ar folosi spre patimi, copii i-ar transforma în jucării, poate iar şi rupe. Alţii i-ar face să zboare, că avioanele. Şi în cele duhovniceşti suntem, de multe ori copii.
Şi Domnul ne dă darurile Sale după măsură staturii noastre duhovniceşti. Ni le da cu grijă ca să nu ne vătămam. Iar dacă le primim cu răbdare, atunci când consideră necesar, vedem că Domnu-i boier mare. Dă din belşug şi nu aşteaptă mai nimic de la noi. Decât să-L ascultăm, să-i împlinim poruncile şi să ne lăsăm în grija Lui. Oare nu aşa ne purtăm şi noi cu pruncii noştri? Oare nu le dăm tot ce-i mai bun, fără să le cerem nimic în schimb? Singura dorinţă pe care o avem e că ei să ne asculte, să fie cuminţi. Dar şi dacă-s neascultători le dăm. Căci aşa face un părinte iubitor. Doar că atunci mai aplică şi nuiaua.
Dacă ajungem să înţelegem că Domnul ne dă doar ce-i mai bun, oare de ce nu avem puterea să ne lăsăm în grija Lui? Să îl lăsăm pe El să aleagă înţelept în locul nostru şi pentru binele nostru. Pentru că dacă noi vedem limitat, El este omniprezent. Dacă noi înţelegem limitat, El este omniscient (atotcunoscător).
Îmi aduc aminte de o istorioară, petrecută într-un sat din munţii Apuseni cu mulţi ani în urmă. Era un tânăr credincios, care dorea să se însoare. Fete nemăritate erau o mulţime în sat, dar pe care s-o ia? S-a tot gândit vreme îndelungată, apoi ce-a socotit. “Doamne, iată, eu vreau să mă însor. Dar, Te rog, să îmi alegi Tu fata care-i potrivită să-mi fie mireasa. Doamne, să se facă voia Ta. Şi ca să înţeleg şi eu, nepriceputul voia Ta, voi pune un semn. Acolo unde se va opri căruţa cu calul meu, acolo să fie casa în care stă mireasa rânduită mie”.
Zis şi făcut. Băiatul se ridică de la rugăciune, înhamă calul şi porni cu căruţa prin sat, lăsând hamurile lejer, pentru că animalul să poate merge în voie. Dar, iată că spre surprinderea băiatului, calul se opri în faţa unei căsuţe mici, sărăcăcioase, în care locuia o fată orfană. Băiatul când a văzut asta, a lovit uşor calul şi acesta a plecat mai departe. Iar când calul a ajuns în faţa casei unde locuia fata care îi era dragă băiatului, acesta a tras uşor hăţurile iar calul s-a oprit. “Îţi mulţumesc, Doamne că voia Ta coincide cu voia mea. Fii Binecuvântat.” A urmat apoi o nuntă ca-n poveşti. Viaţa care a urmat după ce nunta s-a terminat a fost însă una brăzdată de lacrimi, nemulţumiri, frustrări. Datorită legilor nescrise ale satului, din acea vreme, soţii nu s-au despărţit, dar viaţa lor era departe de a fi una frumoasă, liniştită, după voia Domnului.
Vedeţi, aşadar, ce se întâmplă când nu lăsăm voia Domnului să se împlinească? Când ne impunem voia noastră?
Iar acum, la încheiere o să vă mai spun o istorioară, petrecută de data asta chiar pe plaiuri moldovene.
Era un tânăr credincios, care dornic şi el să se însoare se tot ruga Domnului să-i găsească mireasa. Tânărul făcea parte din Oastea Domnului şi acolo-i obiceiul ca înainte de a lua o hotărâre aşa mare, tinerii să se consulte cu fraţii bătrâni, care văd lucrurile mai detaşat, nu au ochii acoperiţi de vălul negru al îndrăgostelii (sau săptămâna oarbă, cum o mai numesc bătrânii). Ei, în urma sfătuirii cu bătrânii, tânărul cere Domnului un semn: prima fată care va intra în Biserică, aceea îi va fi sortită să-i fie mireasa.
După o perioadă de rugăciune, iată că se grăbeşte seara să ajungă la vecernie înaintea tuturor ca să vadă care fata va veni prima. Îndată după ce el soseşte, iată vine o faţă împreună cu mama ei. Fata era oarbă şi era adusă de mama ei. Tânărul se întristează, şi se roagă să se repete semnul dacă e voia Domnului. Şi iată că timp de trei săptămâni la rând, aceeaşi faţă împreună cu mama ei, vin primele la vecernie. Văzând că atâta coincidenţă nu poate fi decât voia Domnului, băiatul se duce la fată şi la mama ei şi îi cere mâna fetei. Urmează apoi o nuntă frumoasă, ostăşeasca. („Ostaşii” au un mod aparte de a petrece nunţile). Minunea cea mare s-a petrecut în timpul Taine sfintei Cununii, atunci când preotul rosteşte cuvintele ”Se cununa Roaba Lui Dumnezeu (X) cu robul lui Dumnezeu (Y)”. În clipa când cununiile au împodobit capul tinerei mirese, un val gros s-a ridicat de pe ochii ei şi fata a început să vadă!
Mai e necesar să vă spun bucuria care a cuprins întreaga Biserică? Să vă spun emoţiile celor doi? Să vă spun de lacrimile care brăzdau obrazul miresei celei de două ori fericite? Familia a avut o viaţă tihnită, armonioasă. Au născut prunci mulţi (probabil că acum se bucură şi de nepoţi, dacă nu chiar şi strănepoţi).
Dragii mei, mare-i puterea ascultării. Mari sunt bucuriile cu care răsplăteşte Domnul sufletul ascultător!
sursa ortodoxiatinerilor.ro
