A desfăşurat o fructuoasă activitate plină de realizări în funcţiile de director al Seminarului din Galaţi (1909-1918), director al Seminarului Teologic din Chişinău şi Exarh al mănăstirilor din Basarabia (1918-1921), Episcop al Argeşului (1921-1923) şi al Hotinului cu reşedinţa la Bălţi (1923-1935), Mitropolit al Bucovinei (1935-1940) şi şef al Misiunii Ortodoxe din Transnistria (1942-1943). A scris și a publicat aproximativ 40 de lucrări.
S-a nascut în orașul Pașcani, jud. Suceava, la 27 februarie1879,primind numele de botez Victor și fiind unul din cei șapte copii ai lui Ioan și Elena Puiu.
După absolvirea claselor primare, şi-a urmat studiile la Seminariile Teologice din Roman şi Iaşi (1891-1899), unde viitorul mitropolit s-a format ca personalitate, colaborând cu succes la publicaţiile locale şi la unele reviste literare din Bucureşti. Cu un ajutor bănesc obţinut de la Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Iosif Naninescu, după absolvirea Seminarului din Iaşi, se înscrie la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Fără acest ajutor, îşi amintea mai târziu mitropolitul „nu aş fi putut continua studiile teologice şi apucam desigur, altă cărare a vieţii.”[1]
Fiind încă student în anul doi al facultăţii, a fost angajat în serviciul de funcţionar la Ministerul Cultelor. Pe lângă studiile care le urma la facultate, serviciul de la Ministerul Cultelor, colabora şi la unele reviste.
Teza de licenţă a susţinut-o în 1904, a publicat şi câteva lucrări.
În 1905, licenţiatul în teologie, Victor Puiu, îşi alege drumul vieţii pentru viitor. Refuză să-şi continuie cariera la Ministerul Cultelor unde îl aşteptau înaintări în serviciu şi îşi alege calea vieţii monahale. A fost tuns în monahizm, la 21 decembrie 1905, pe seama Catedralei din Roman, iar după trei zile a fost hirotonit ierodiacon.[2]
Dorind să-şi desăvârşească studiile în teologie în ianuarie 1907 pleacă la Kiev., la „Vestita Academie Teologică” ca bursier.
Revenind la Episcopia Romanului, în 1908, afost solicitat de către episcopul Dunării de Jos, Pimen Georgescu pentru înalta funcţie de vicar al episcopiei. A fost hirotonit ieromonah, la 5 octombrie 1908 şi în aceeaşi zi a fost hirotesit protosinghel încredinţându-i şi funcţia de vicar al episcopiei. La 1 ianuarie 1909, Episcopul Dunării de Jos îl înalţă pe protosinghelul Visarion la rangul de arhimandrit. În calitate de vicar al episcopiei, viitorul mitropolit şi-a îndeplinit îndatoririle până în aprilie 1909, când i-a fost încredinţată funcţia de director al Seminarului Teologic din Galaţi.[3]
Acest seminar îşi reîncepuse activitatea în 1908. Sarcina grea de organizare a nou înfiinţatei instituţii îi revenea arhimandritului Nicodim Munteanu (viitorul Arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului (1918-1919) şi viitorul al doilea patriarh al României) şi după mai puţin de un an, arhimandritului Visarion Puiu. Dând dovadă de bun organizator, cu ataşament faţă de elevi şi cu simţul datoriei, arhimandritul Visarion Puiu va conduce Seminarul din Galaţi, creând condiţiile necesare pentru instruirea şi educaţia seminariştilor.
Seminarul Teologic îşi începuse activitatea în două clădiri închiriate, vechi şi nepotrivite unei şcoli cu regim intern. În fiecare an spaţiul trebuia lărgit deoarece an de an seminarul îşi sporea numărul de elevi; adăugându-se în fiecare an câte o clasă. Şi pentru a corespunde numărului de elevi pentru cazare, în fiecare an se închiriau noi imobile, la fel fiind vechi şi nepotrivite unei şcoli internat. De aceea, de-a lungul activităţii sale de director, arhimandritul Visarion se străduia să convingă ministerul pentru alocarea mijloacelor băneşti cu care să se poată începe construcţia unui local al seminarului.
Va face un demers la Ministerul Cultelor pentru a fi întărit un medic ca şi în celelalte seminare, pentru menţinerea igienei internatului cât şi pentru consultările medicale ale elevilor.
Pentru îmbunătăţirea educaţiei cerea ministerului două posturi de pedagog şi posturi de profesori la unele obiecte, socotind că: „e greşită părerea că un profesor de la o disciplină oarecare poate fi bun şi pentru oricare altă disciplină. Fiecare din ele cere o metodă specială de predare şi o deosebită aplicare sufletească din partea profesorilor respectivi.”[4]
Începând cu anul de învăţământ 1910-1911, pentru elevii seminarului se introduce uniforma şcolară, se reuşeşte închegarea unui reprezentativ corp profesoral. În memoriile sale, adresate Ministerului Cultelor şi Episcopiei Dunării de Jos, directorul seminarului gălăţean arăta rolul educaţiei în seminariile teologice, menţionând că: „cea mai gingaşă e pregătirea viitorului cler... Nu e de ajuns să se arunce sămânţa într-un ogor; ea are nevoie de ploaie, de căldură, de lumină şi mai ales de braţele unor lucrători pricepuţi; şi va fi rodul cu atât mai bogat, cu cât şi lucrul va fi mai sistematic. Tot aşa nu e de ajuns înfiinţarea unui seminar, fără elementele trebuitoare menirii sale speciale.”[5]
Arăta motivele pentru care învăţământul din seminare trebuia reorganizat: „Rostul seminarelor noastre teologice astăzi nu este atins decât în parte, întrucât ele nu produc decât preoţi liturgisitori... Cheltuielile şi străduinţele noastre de astăzi trebuie să ducă spre o preoţie de apostolat, care să cultive credinţa acolo unde este şi să o planteze unde nu se găseşte. Acest fel de preoţi ne trebuie pretutindeni.”[6]
Între elevii seminarului se aflau şi câţiva monahi. Acceptarea acestor elevi de către directorul seminarului era spre a ridica instruirea personalului monahal, fiindcă la acea vreme în România încă nu exista un Seminar Monahal. După absolvirea seminarului monahii se întorceau în serviciul mănăstirilor din care veneau.
Altă iniţiativă venită din partea directorului Seminarului din Galaţi, adresată episcopului Nifon al Dunării de Jos şi Ministerului Cultelor, era spre a aduce în seminar, fără examen de admitere tineri absolvenţi de curs primar, de origine română, născuţi în Delta Dunării, ca după absolvire să fie hirotoniţi pentru Deltă şi să fie şi învăţători în satele de acolo. Propunea admiterea anuală în seminar a 4-5 monahi pentru a forma elemente luminate pentru conducerea mănăstirilor şi să poată fi întrebuinţaţi ca misionari, îndeosebi printre sectele religioase din Dobrogea.[7]
La 24 februarie 1914, arhimandritul Visarion înaintează o scrisoare Ministerului Cultelor în care propune înscrierea în programa şcolară a seminariilor teologice a limbii franceze. Arată că o prealabilă cunoaştere a limbii franceze în seminar şi în facultatea de teologie prezintă o însemnătate superioară învăţării limbii germane şi chiar limbilor clasice. Propunerea arhimandritului Visarion va fi acceptată de minister şi în programul de studiu va fi introdusă spre studiere limba franceză.[8]
În timpul Primului Război Mondial pentru elevii claselor superioare ai seminarului se organizau ore de sănitărie, fiind pregătiţi ca viitori agenţi sanitari. Iar când în localurile Seminarului s-a instalat spitalul pentru ostaşii răniţi, o parte din elevi au rămas pe loc, îngrijind de bolnavi. Alţii au fost distribuiţi în alte spitale, iar ceilalţi au fost folosiţi ca agenţi sanitari. Serviciul de caritate ce îl făceau elevii în spitalul instalat în localul seminarului era sub administrarea directorului seminarului.
În perioada împlinirii funcţiei de director al Seminarului Teologic din Galaţi, arhimandritul Visarion deţinea şi funcţia de preşedinte al comisiei pentru desfăşurarea conferinţelor pastorale. Între anii 1909-1913 văd lumina tiparului şi câteva lucrări a arhimandritului Visarion Puiu, în care autorul pledează pentru reorganizarea şi reînvierea vieţii mănăstireşti şi progresul cultural al monahilor, descrie starea Bisericii de atunci şi arată rolul instituţiilor de învăţământ teologic în formarea şi pregătirea clerului.[9]
Apreciind meritele tânărului director al seminarului gălăţean, succesorul său în această funcţie, arhiepiscopul Nicodim al Chişinăului şi Hotinului îl propune pe arhimandritul Visarion Puiu director al Seminarului din Chişinău. Numirea în această funcţie a fost acceptată de către autorităţile bisericeşti şi Ministerul Cultelor, cu începere de la 1 septembrie 1918, chemat spre rosturi mai dificile, de a reorganiza această instituţie.[10]
Localul Seminarului din Chişinău se afla într-o stare foarte jalnică. La începutul războiului, ca şi localul Seminarului din Galaţi, fusese transformat în spital pentru răniţi. A servit apoi ca cazarmă pentru unele cete de bolşevici. Restaurarea localului seminarului s-a început cu un prim ajutor financiar acordat de către P. Cazacu, directorul guvernului local pentru Basarabia.
La Şedinţa Comisiunii Economice a Seminarului ce a avut loc la 5 octombrie, s-a constituit Comitetul Activ al Seminarului, au fost puse în discuţie următoarele probleme: 1. Darea de seamă a zestrei şcolare; 2. Constituirea unui comitet activ; 3. Aprovizionarea pentru iarnă. S-a discutat despre mersul lucrărilor de reparaţie a localului seminarului cât şi a internatului.[11]
Pe lângă grija pentru restaurarea localului seminarului arhimandritul Visarion a lucrat şi asupra întocmirii programului de studiu pentru seminar. După aprobarea din partea Direcţiunii şcolare şi culturale, programul a fost înaintat Arhiepiscopului Nicodim pentru arhiereasca binecuvântare.[12] Iar la 18 octombrie a fost convocat Consiliul profesoral al Seminarului la care au fost puse în discuţie: 1. Chestiunea programei şcolare – împărţirea orelor conform programei cât şi modificările numărului de ore. 2. Împărţirea materiei, fiecare profesor trebuia să împartă materia de studii proporţional cu planul calendaristic. 3. Cărţile didactice, fiecărui profesor le-au fost înmânate listele cărţilor didactice la obiectele de studiu.
La 19 octombrie s-a convocat Consiliul Economic al Seminarului unde s-a cercetat registrele de venituri şi cheltuieli ale sumelor primite de la stat şi a registrelor sumelor eparhiale. S-a constat, cu părere de rău, că începutul anului de învăţământ preconizat pentru data de 1 noiembrie, era cu neputinţă.[13] Iar când lucrările de reparaţie a localului seminarului s-au aşezat pe un făgaş mai bun la 1 decembrie 1918, arhimandritul Visarion Puiu este numit Exarh al Mănăstirilor din Basarabia.
După multă muncă şi strădanie, mai ales din partea arhimandritului Visarion, Seminarul Teologic din Chişinău îşi începe cursurile la 14 ianuarie 1919.
Meritele incontestabile ale arhimandritului Visarion Puiu şi experienţa câştigată în posturile de mare răspundere au fost înalt apreciate de autorităţile bisericeşti şi laice, astfel încât în primăvara anului 1921 a fost ales şi sfinţit episcop titular al Argeşului.
Principalele obiective urmărite de episcopul Visarion în Eparhia Argeşului au fost organizarea şi îmbunătăţirea vieţii bisericeşti, înlăturarea imixiunilor politicienilor cât şi apărarea drepturilor în redobândirea palatului episcopal de la Curtea Regală.
În 1923, în Basarabia are loc o restructurare substanţială a vieţii bisericeşti. Se refac două eparhii: cea a Cetăţii Albe – Ismail, cu reşedinţa în oraşul Ismail şi eparhia Hotinului cu reşedinţa în oraşul Bălţi.
Pentru Eparhia Hotinului, delegaţii Congresului Eparhial Extraordinar din 16 martie 1923, în unanimitate îl aleg pe episcopul Visarion Puiu, cunoscut prin activitatea sa în importante funcţii bisericeşti.
Instalarea noii episcopii în oraşul Bălţi cerea neapărat construirea unei catedrale şi a reşedinţei episcopale. Construirea catedralei cât şi a celorlalte edificii, din cauza lipsei mijloacelor financiare s-aupetrecut greoi şi cu mari întârzieri. Iar din partea comitetului de construcţie, în grija căruia era şi construirea reşedinţei episcopale, pentru a obţine mijloacele necesare, se făceau nenumărate demersuri. Într-o dare de seamă episcopală, Preasfinţitul Visarion menţiona: „nu am mulţumit nimănui din înalta cârmuire bisericească centrală, surdă şi fără nici un pic de bunăvoinţă faţă de apelurile, ce i-am făcut în toate împrejurările”.[14]Iar unde întârzia centrul cu alocarea fondurilor, intervenea clerul eparhiei, contribuind la strângerea mijloacelor necesare.
În aşa împrejurări s-au construit monumentala catedrală „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena” (1924-1934), Palatul Episcopal (1925-1932) şi cele cinci biserici din oraşul Bălţi: biserica „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” (1915, 1924-1929) de lângă închisoare; biserica „Sf. Voievozi Mihail şi Gavriil” (1926-1934), din cartierul oborului; biserica „Sf. Cuv. Parascheva” (1926-1934), de lângă reşedinţa episcopală; biserica „Adormirea Maicii Domnului” (1932), din cimitir distrusă, din păcate, în urma bombardamentelor din timpul războiului şi biserica schitului episcopiei, „Sf. Victor şi Visarion” (1931-1934) distrusă în timpul companiei atee de luptă împotriva credinţei și refăcută în biserică parohială, după 1990 de către locuitorii satului Sadovoe din mun. Bălți.
Activitatea episcopului Visarion s-a manifestat nu numai în domeniul strict bisericesc. Preasfnţeie Sale i se datorează iniţierea unor acţiuni de ordin obştesc, cum ar fi: dezvoltarea pe plan urbanistic a oraşului Bălţi, curăţenia oraşului, apa potabilă, iluminatul public, construcţii de şosele şi dezvoltarea transportului feroviar, construirea unui aerodrom, pieţe alimentare, baie publică, maternitate ş. a.[15]
Dacă în 1923, anul reînfiinţării Episcopiei Hotinului, în cele trei judeţe erau 418 biserici, până în 1934, numărul lor a crescut la 463. S-au construit 18 biserici, 53 fiind în curs de construcţie, iar la altele 241 s-au făcut importante reparaţii.[16]Pentru buna organizare a eparhiei, din iniţiativa episcopului Visarion se înfiinţează Fabrica de lumânări, Atelierul de obiecte bisericeşti, Banca clerului, Sanatoriul clerului din staţiunea balneară Burnas, Cetatea Albă, Fondul de binefacere ş.a.[17]
La reînfiinţarea episcopiei exista numai Şcoala Spirituală din Edineţ. Prin străduinţa Preasfinţitului Visarion, cu începerea anului de învăţământ 1923-1924, această şcoală a fost transformată în Seminar Teologic cu opt clase după programa seminariilor din ţară. Acest seminar până în 1930 adat o serie de absolvenţi majoritatea devenind preoţi.[18]
Dorind de a avea seminarul în mai de aproape supraveghere, episcopul Visarion, împreună cu adunarea eparhială, hotărăşte mutarea acestei şcoli de la Edineţ la Bălţi. În acest scop, încă în 1928 se procurase un local pentru seminar.[19]
Prin străduinţa episcopului Visarion, în 1924, la mănăstirea Dobruşa, se înfiinţează Seminarul monahal şi de cântăreţi bisericeşti. Această şcoală avea menirea de a pregăti cântăreţi bisericeşti cu o educaţie aleasă în deprinderea anumitor meşteşuguri şi pentru mănăstiri, elemente ştiutoare de carte şi cu pregătire pentru viaţa monahală.[20]
Din iniţiativa episcopului Visarion, în 1927, la mănăstirea Japca, se înfiinţează Şcoala de gospodine sătească, menită de a pregăti fetele de la sate în cunoştinţe superioare, însuşind şi variate lucrări practice de gospodărie sătească, organizarea acestei şcoli a fost recomandată de Consiliul Central Bisericesc ca model pentru toate eparhiile din ţară.[21]
În anul reînfiinţării, în eparhie existau trei mănăstiri de călugăriţe, Japca, Călărăşeuca şi Cuşeleuca şi două schituri de monahi, Rudi şi Bocancea, înfiinţate prin străduinţa Preasfinţitului Visarion, când îndeplinea funcţia de exarh al mănăstirilor din Basarabia. După insistentele demersuri ale episcopului, în 1924, mănăstirea de monahi Dobruşa trece în eparhia Hotinului. Se înfiinţează pe rând următoarele aşezăminte monahale: schitul Corneşti, jud. Bălţi (1924); schitul Serbeşti, jud. Soroca (1925); schitul episcopiei (1931) şi schiturile ce erau în curs de înfiinţare, Măgura, jud. Bălţi şi Văscăuţi, jud. Hotin.[22]
În octombrie 1935, prin hotărârea Sf. Sinod al Bisericii, Preasfinţitul Visarion este ales arhiereu al Mitropoliei Bucovinei şi ridicat la treapta corespunzătoare, câştigând anterior în alegerile Adunării Eparhiale din Cernăuţi 136 din 154 de voturi exprimate.
„Mitropolia Bucovinei spre deosebire de celelalte eparhii din ţară – îşi amintea mitropolitul - avea două câmpuri de activitate: unul spiritual şi altul material, al conducerii şi administrării averilor sale. Dacă în latura bisericească am aflat mai lesne câteva elemente cu care să mă înţeleg, între care consilierul Gh. Sandu, sprijinind unele din îmbunătăţirile aduse de mine, în schimb, în administraţia „Fondului” am întâmpinat opoziţie, lentă la început, dar care a devenit mai târziu mişelească şi satanică”.[23]
În urma străduinţelor mitropolitului, la 20 iulie 1936 este sancţionat prin Decret regal Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea Fondului Bisericesc Ortodox al Bucovinei. Spre deosebire de vechiul Regulament, noul act normativ prevedea instituirea unui „comitet de direcţie” care îl avea preşedinte pe mitropolit.
Aprobarea acestui Regulament a stârnit nemulţumiri ale politicienilor cu înalte funcţii în stat şi a conducătorilor firmelor evreieşti care îşi vedeau ameninţate afacerile, „străduindu-se a beneficia pe orice cale de veniturile acestor averi, în care scop nu se fereau de nici o cărdăşie cu tocmeli oneroase şi nu cruţau, contra celor care le sta în cale, cele mai mizerabile mijloace de atac”[24], îşi amintea mitropolitul.
Una din cele mai mari realizări ale mitropolitului Visarion în perioada aflării sale la cârma Mitropoliei Bucovinei este reînfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului. Activitatea acestei episcopii fusese curmată la mijlocul sec. al XVIII-lea, în urma acţiunilor proziletiste a greco-catolicilor prin misionarii veniţi de la episcopia unită de la Muncaci şi prin presiunea stăpânirii austriece.[25]
Din îndemnul mitropolitului Visarion, pentru întărirea ortodoxiei în cele trei protopopiate ale reînfiinţatei Episcopii, s-au organizat măsuri cu caracter misionar-pastoral: elevii ortodocşi din şcolile primare primesc în dar câte un manual de religie, în fiecare parohie se trimit mai multe numere ale revistei „Credinţa”, se acordă burse pentru elevi la Şcoala de Cântăreţi din Cernăuţi. În fiecare protopopiat al eparhiei s-a trimis câte un misionar, se organizau diferite conferinţe, s-au completat posturile vacante cu preoţi salarizaţi de Mitropolie ş.a. S-a pus piatra de temelie la catedralele din Sighet, Baia Mare şi Satu Mare.[26]
Pe lângă zecile de biserici în construcţie şi cele câteva sute în reparaţie din Eparhia Bucovinei, prin grija mitropolitului Visarion se adaugă şi cele construite în oraşul Cernăuţi.
În luna mai 1940, politicieni cu înalte funcţii de stat, oponenţi ai reorganizării Fondului Bisericesc, reuşesc să însceneze şi să obţină de la regele Carol al II-lea pensionarea mitropolitului Visarion. Se retrage la casa de odihnă de lângă Schitul Vovidenia a Mănăstirii Neamţ pentru odihnă şi meditaţie, rugăciune şi linişte sufletească.
Prin decizia Ministerului Cultelor de la 23 noiembrie1942, mitropolitul Visarion Puiu era ataşat pe lângă Comandamentul de căpetenie al Armatei cu misiunea organizării bisericilor şi îndrumării spirituale a populaţiei de peste Nistru.[27]
După instalarea mitropolitului Visarion în funcţia de conducător al Misiunii, s-au întreprins mai multe măsuri de reorganizare. S-a ales Consiliul eparhial şi conducătorii secţiilor administrative, culturale şi economice. Întreaga provincie alcătuită din 13 judeţe a fost împărţită în trei eparhii: Odesa, Poltava şi Tulcin. A fost adusă în stare de locuinţă, aflată în ruină, vechea reşedinţă mitropolitană din Odesa. Cu ajutorul personalului selectat în conducerea Misiunii, au fost organizate serviciile cancelariei, s-a creat un buget pentru funcţionari şi s-au luat la evidenţă cheltuielile. S-a înfiinţat un cămin cu cantină pentru funcţionari şi pentru găzduirea clerului venit în deplasare. S-a întocmit un plan de activitate misionară a clerului şi lista de cărţi, necesare pentru a fi editate. La 10 ianuarie 1943 a fost reînfiinţat Seminarul Teologic de la Odesa şi Şcoala de cântăreţi. Iar pentru a se dobândi cât mai curând un număr de preoţi necesari, pentru diaconii şi cântăreţii localnici, a fost înfiinţat un curs seminarial mai redus.[28]
Sub conducerea mitropolitului Visarion, Misiunea Bisericească din Transnistria şi-a extins activitatea şi asupra operelor de binefacere contribuind la ajutorarea azilelor de copii, de bătrâni şi de orbi, şi a cantinelor pentru săraci. Se acorda sprijin consolidării ajutorului pe care parohiile îl dădeau gratuit imensei mulţimi de săraci. Cu prilejul Sf. Sărbători a Naşterii Domnului şi a Învierii, mitropolitul Visarion îl ruga pe mareşalul Ion Antonescu, ca din partea autorităţilor să se acorde amnistie pentru unii deţinuţi. A mijlocit cu un ajutor material în bani şi alimente pentru cele „51 familii cu 108 suflete, îngrămădite de bolşevici în trei blocuri lângă mitropolie, aflate în cea mai cumplită sărăcie”[29].
În ultimele luni ale anului 1943, în oraşul Odesa activau 28 de biserici, Misiunea avea sub îndrumarea sa „617 preoţi din cei 2000 necesari pentru Transnistria”.[30]
La 7 decembrie 1943, mitropolitul Visarion ruga ca mandatul său în Transnistria să fie socotit împlinit şi să-i aprobe întoarcerea în ţară.
Întors din Transnistria, mitropolitul Visarion a stat o perioadă în casa de lângă schitul Vovidenia a Mănăstirii Neamţ, apoi a plecat la Bucureşti.
În luna august 1944, mitropolitul Visarion este însărcinat de Sf. Sinod să participe ca delegat al Patriarhiei Române la Zagreb, în Croaţia, la sfinţirea unui episcop ortodox.
După hirotonia de la Zagreb, fiind aproape de Viena, mitropolitul Visarion a mers la un control medical de specialitate. În ziua de 23 august 1944, mitropolitul se afla la Viena, în această nouă situaţie a hotărât să nu se mai întoarcă în ţară.
S-a aflat în Austria până în toamna anului 1945. Pleacă apoi în Italia, fiind găzduit la Institutul Don Calabria la Mănăstirea Maguzzano.
La 13 iunie 1947, mitropolitul Visarion pleacă în Elveţia, se stabileşte la aşezământul catolic Sonvico, din Lugano. Iar în anul 1949, fiind convins de unii reprezentanţi ai comunităţii române din Paris, se mută în Franţa. A locuit la Paris, Theoule, Draguignan şi în ultima parte a vieţii în localitatea Viels Maisons-Aisne, localitate pe Marna, la 96 de km Est de Paris.[31]
La 21 februarie 1946, Tribunalul Poporului îl condamnă pe mitropolitul Visarion Puiu „pentru crima de dezastrul ţării, prin răvăşire de crime de război, constând în faptul de a fi părăsit teritoriul naţional, punându-se în slujba hitlerizmului, atacând ţara prin scris şi prin grai... să sufere pedeapsa cu moartea”.[32]
În sesiunea din februarie 1950, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a fost nevoit să trimită în mănăstiri, „verificându-li-se probabil dosarele”, un sobor întreg, în număr de 12 arhierei. La 28 februarie 1950, în aceeaşi sesiune, după ce a fost condamnat la moarte în contumacie de către Tribunalul Poporului, Sinodul bisericesc se vede silit a decide caterisirea mitropolitului Visarion.
Aflându-se în exil, mitropolitul Visarion a desfăşurat o activitate direcţionată spre mai multe obiective. A pledat pentru unitatea românilor din exil prin unire în credinţă.
Prin purtarea de grijă a mitropolitului, în 1945 a fost înfiinţată Eparhia Românilor din Europa de Vest. În calitate de conducător al acestei eparhii a contribuit spre înfiinţarea şi organizarea parohiilor spre unirea în jurul Bisericii a românilor risipiţi cu diferite concepţii politice, a organizat acţiuni de ajutorare a celor aflaţi în lagărele din Austria şi Germania.[33]
În 1949, la cererea preoţilor şi a românilor strânşi în jurul capelei române din Paris, mitropolitul Visarion stabileşte reşedinţa eparhiei în capitala Franţei. După stabilirea reşedinţei la Paris, eparhia condusă de mitropolitul Visarion, aflată sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse din afara graniţelor, purta denumirea de Episcopia Ortodoxă Română pentru Europa Occidentală. A contribuit spre organizarea şi extinderea eparhiei, cât şi spre unirea românilor aflaţi în exil.
Din Episcopia condusă de mitropolitul Visarion, în afara românilor stabiliţi în Franţa, mai făceau parte şi unele parohii româneşti din Germania, Suedia, Belgia şi Canada.[34]
În iunie 1958, având o vârstă înaintată, dar şi din cauza intrigilor, de care cercurile politice comuniste se pare că n-au fost străine[35], mitropolitul Visarion se retrage din viaţa activă bisericească la locuinţa sa din Viels Maison-Aisne. A trecut la cele veşnice la 10 august 1964, fiind înmormântat în cimitirul romano-catolic din acea localitate, slujba înmormântării fiind oficiată de către doi preoţi ortodocşi ruşi.
În 1992, rămăşiţele pământeşti ale mitropolitului au fost strămutate în Cimitirul Montparnasse din Paris, alături de alţi înaintaşi români, slujitori ai Bisericii.
Din motive prea bine cunoscute, aproape jumătate de secol au fost ţinute sub tăcere realizările marelui ierarh. Începând cu anul 1990, după reabilitarea de către Sf. Sinod, încep a apărea în presă materiale, sunt editate si lucrări, care vizează redescoperirea mitropolitului, care
și-a inchinat intreaga viață slujirii Bisericii.
Mare cărturar, ctitor de biserici, mănăstiri, școli bisericești, predicator si organizator al vieții monahale acestea sunt doar câteva repere din viața și activitatea eclesiastă a mitropolitului.
[1] Mitropolitul Visarion Puiu, Însemnări din viaţa mea, Ed. Trinitas,Iaşi, 2004, p. 14.
[2] Mocanu Mihai, Pr., Mitropolitul Bucovinei, Visarion Puiu, un nedreptăţit al istoriei, rev. Teologie şi viaţă, 1994, nr. 1-4, Iaşi, p. 148.
[3] Drăgoi Eugen, pr., Arhimandritul Visarion Puiu. Documente inedite 1908-1917, Ed. Episcopiei Dunărea de Jos, Galaţi , 2005, p. 39-40.
[4] Ibidem, p. 16.
[5] Ibidem, p. 38, Arhiva Episcopiei Dunărea de Jos, fond „Seminarul Teologic”, d. 1 / 1908-1909, f. 136-137.
[6] Ibidem, p. 75-76, d. 7, 1909-1910, f. 91-92.
[7] Ibidem, p. 78-79, d. 6, 1909-1910, f. 142.
[8] Ibidem, p. 135-136, d. 24, 1913-1914, f. 1012.
[9] Zilele „Mitropolit Visarion Puiu” – Paşcani, 2000, p. 67-91.
[10] Mitropolit Visarion Puiu, Însemnări din viaţa mea, p. 66-67.
[11] ANRM, F 1862, inv. 10, d. 1, f. 15.
[12] Ibidem, f. 6.
[13] Ibidem, f. 18-20.
[14] Pr. Teodor Cuciulschi, Căteva cuvinte despre Episcopia Hotinului,
revista Luminătorul, nr. 10, 1933, p. 601.
[15] Constantin N. Tomescu, 10 ani de la reînfiinţarea Episcopiei Hotinului, București, 1934, p. 285-304.
[16] Constantin N. Tomescu, 10 ani de la reînfiinţarea Episcopiei Hotinului,
- 144, 161.
[17] Ibidem, p. 208-214.
[18] Pr. T. Cuciulschi, op. cit., p. 597.
[19] ANRM, F. 1217, inv. 1, d. 372, f. 17.
[20] Anuarul Episcopiei Hotinului, Tipografia Eparhială, Cghişinău, 1930, p. 14.
[21] Ibidem, p. 16.
[22] Constantin N. Tomescu, 10 ani de la reînfiinţarea Episcopiei.
[23] Mitropolit Visarion Puiu, Însemnări din viaţa mea, p. 79-80.
[24] Ibidem, p. 78.
[25] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II,
Ed. Institutului Biblic de Misiune al BOR, Bucureşti, 1994, p. 538.
[26] D. Valenciuc, Visarion Puiu, Mitropolit al Bucovinei, un martir al demnității ortodoxe, rev. Analele Bucovinei, 2004, p. 53.
[27] Nina Negru, Misiunea Ortodoxă de peste Nistru în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, rev. Destin Românesc, nr. 1, 2001, p. 130.
[28] ANRM, F. 706, inv. 1, d. 1049, f. 2-3.
[29] ANRM, F. 706, inv. 1, d. 1049, f. 2; d. 1054, p. 2, f. 112.
[30] Ibidem, f. 92, f. 127.
[31] Dumitru Stavarache, Mitropolitul Visarion Puiu, Documente din pribegie (1944-1963, vol. I), Ed. Moldopress, Pașcani, 2002, p. 18.
[32] Adrian Nicolae Petcu, Un caz puţin cunoscut, o discuţie abia începută Dosarele istoriei, nr. 4, 2003, p. 15-16.
[33] Mitropolit Visarion Puiu, Însemnări din viaţa mea, Addenda de D. Stavarache, p. 117.
[34] Jean-Paul Besse, L'Eglise Othodoxe Roumaine de Paris, Paris, 1994, p. 159.
[35] Ibidem, p. 113.
Protoiereu Ioan Lisnic
Material publicat în Revista științifico-metodică
Învățătorul modern, nr. 5, octombrie, 2015, p. 65-69
