Din experienţa mea personală aş da următorul sfat: când te găseşti în fundul prăpastiei să nu disperi, iar, dacă ai ajuns în vârful muntelui, să nu ameţeşti. Să ştiţi că această a doua primejdie este mai mare decât prima: să ameţeşti când ajungi sus. Pentru că în fundul prăpastiei apelezi la rugăciune, ca izvor de putere, însă când ai ajuns în vârful muntelui uiţi de ea. Aceasta nu înseamnă că trebuie să solicităm veşnic de la Dumnezeu fundul de prăpastie, dar, fatalmente, într-o groapă adâncă sau mai puţin adâncă aproape fiecare dintre noi cădem o dată sau de două ori în decursul unei vieţi. Este important să avem această armă, care este rugăciunea nesofisticată, fără pretenţii, fără sfinţenie, care, însă, te sfinţeşte prin sfinţenia ei, prin care simţi că nu mai eşti singur, prin care simţi că te însoţeşte în primejdie, că te însoţeşte în boală, că-ţi întinde o mână. Este suficient ca tu să fii receptiv.
Zilele trecute mă întreba un foarte rafinat intelectual, pe care l-am întâlnit la Cluj: „Ce se întâmplă cu experienţa mea de fiecare zi? Eu sunt un om de rând. Întâlnirea mea cu Dumnezeu poate să fie permanentă?” I-am spus: „Depinde de dumneata, nu depinde de Dumnezeu. El este întotdeauna gata. Important e dacă tu, ca om, ai suficiente antene pentru El sau dacă devii receptiv la Dumnezeu”.
Iată, de exemplu, o floare a câmpului: dimineaţa roua pluteşte în aer, iar floarea, dacă îşi deschide cupa, primeşte roua, dar dacă nu şi-o deschide, nu o primeşte. Roua există şi este gata să roureze, important fiind ca sufletul omului, asemenea unei flori, să se deschidă către Dumnezeu. Dacă se deschide, întâlnirea dintre Dumnezeu şi om prin rugăciune, prin contemplaţia mistică şi prin trăirea adâncă, duhovnicească are loc şi devine un unicat în viaţa omului.
Din Mitropolit Bartolomeu Anania, Rugăciunea, izvor de putere în încercările vieţii, Editura Doxologia, 2013, p. 37-38
