O femeie m-a întrebat zilele acestea, în liftul unui spital: „Și preoții bolesc?”
Întrebarea ei m-a urmărit mult timp. Nu era rostită cu răutate, ci mai degrabă cu mirarea sinceră a celui care s-a obișnuit să-l vadă pe preot venind la căpătâiul bolnavului, nu stând el însuși în rândul celor care așteaptă ajutor.
Da, și preoții bolesc.
Au și ei trup care obosește, puteri care slăbesc, zile în care nu mai pot doar să-i întărească pe alții, ci au nevoie, la rândul lor, de sprijin, de răbdare și de rugăciune.
Poate că, fără să vrem, ne obișnuim să-i privim pe oameni mai ales prin locul pe care îl ocupă în viața noastră. Medicul este cel care poate orice și oricând. Profesorul știe totul.
Preotul ascultă, mângâie, se roagă, rămâne tare. Și uităm uneori că, dincolo de slujirea fiecăruia, se află un om cu propriile neputințe, cu propriile încercări, cu propriile ceasuri de cumpănă.
Nu ne-a garantat nimeni, la hirotonire, o viață fără încercări. Dar Hristos ne-a făgăduit, preoților și tuturor credincioșilor deopotrivă, că nu ne lasă singuri în ele. Că și în neputință omul poate rămâne sub lumina iubirii Lui. Și ne-a arătat că, uneori, cei care îi poartă pe alții trebuie, cu smerenie, să se lase și ei purtați.
Poate că și aceasta este una dintre lecțiile pe care le primim în momentele de slăbiciune: să-i înțelegem mai adânc pe cei care suferă. Să pricepem altfel neliniștea celui care așteaptă o veste, tăcerea celui care nu mai are putere să spună multe, greutatea unei zile în care tot ce poți face este să te lași în voia lui Dumnezeu.
Iar poate, după ce ai trecut tu însuți printr-un ceas de neputință, nu mai rostești rugăciunea pentru cei bolnavi la fel ca înainte. O spui cu mai multă cutremurare. Și cu mai multă dragoste.
Pr. Octavian Moșin
