Astăzi m-am gândit la zilele în care omul nu mai poate face mare lucru, decât să aștepte și să se roage. Sunt clipe în care cuvintele multe se risipesc, iar inima rămâne agățată de câteva cereri simple: „Doamne, fii aproape!”, „Doamne, lucrează Tu!”.
În astfel de momente înțelegi mai bine cât de puțin stă, de fapt, în puterea noastră. Ne facem planuri, căutăm soluții, încercăm să ținem lucrurile sub control, dar vin și ceasuri în care nu mai putem decât să încredințăm totul lui Dumnezeu și să așteptăm cu nădejde.
Iar când, după o asemenea așteptare, vine o veste bună, înțelegi că bucuria nu stă întotdeauna în lucruri mari.
Uneori, ea înseamnă doar să poți respira ușurat și să spui din adâncul ființei: Slavă Ție, Doamne!
Poate că în fiecare zi trecem pe lângă oameni care poartă în tăcere astfel de așteptări. Îi vedem zâmbind, vorbind firesc, împlinindu-și îndatoririle, fără să știm ce teamă sau ce rugăciune ascund în inimă.
De aceea, să fim mai blânzi unii cu alții, mai atenți la cuvânt, mai reținuți în judecată. Nu știm niciodată ce povară duce omul de lângă noi și cât de mult poate însemna pentru el un gând bun, o încurajare sau o rugăciune.
Pr. Octavian Moșin
