Pe acest drum al pocăinței, începem să ne vedem mai limpede pe noi înșine. Nu cum ne-am dori să fim, ci cum suntem cu adevărat: cu neputințe, cu căderi, cu răni vechi.
Este o vedere care doare, dar și vindecă, pentru că adevărata schimbare începe când avem curajul să ne privim fără măști.
Unii văd pocăința ca pe o vinovăție apăsătoare. Dar nu este așa. Ea este trezire și întoarcere la Dumnezeu.
Hristos nu ne cere desăvârșire deodată, ci inimă sinceră și smerită. Nu ne alungă pentru că am căzut, ci ne ridică atunci când strigăm către El.
Să purcedem, dar, la această lucrare lăuntrică: să ne cercetăm gândurile, să luăm aminte la mișcările inimii, să vedem unde se strecoară mânia, judecata sau nepăsarea. Nu spre osândirea noastră, ci spre a le aduce înaintea lui Dumnezeu cu nădejde.
Pe acest drum contează fiecare pas, fiecare suspin, fiecare rugăciune din adâncul inimii.
Să nu ne grăbim și să nu ne descurajăm. Calea pocăinței nu este despre performanțe, ci despre răbdare, smerenie și nădejde. Și despre credința că Hristos merge înaintea noastră, deschizând calea.
Pr. Octavian Moșin
