După nuntă, soţia s‑a mutat în casa soţului, dar nu se simţea deloc bine acolo. Nefiind în stare să suporte continuele reproşuri şi mustrări ale soacrei sale sarcastice şi rele de gură, tânăra s‑a dus la un vraci, cunoscător al puterii ierburilor.– Ce vânt te‑aduce, frumoaso? – a întrebat acela.– Îmi iubesc soţul, dar nu pot să mai trăiesc cu mama lui.– Şi de la mine ce vrei?– Dă‑mi otravă, s‑o otrăvesc.
– Pe asta vrei tu să‑ţi clădeşti fericirea, fato? Bine, fie, că mi‑e milă de tine! Ţine ierburile astea. Să fierbi din ele în fiecare dimineaţă şi să‑i dai soacrei. Ierburile o vor omorî treptat, şi nimănui n‑o să‑i treacă prin cap că a fost otrăvită. Pe lângă asta, vreau să‑ţi mai dau un sfat.
– Fac tot ce‑mi spui, numai să scap mai repede de năpârcă!
– În sat la noi zvonurile se răspândesc repede. Ca să nu cadă bănuiala pe tine, schimbă‑ţi purtarea faţă de soacra ta: fii blândă, binevoitoare, zâmbeşte, ţine‑ţi în frâu mânia, învaţă s‑o cinsteşti, s‑o asculţi şi să rabzi – şi când va muri tu o să fii în afara oricărei bănuieli. N‑o să te mai chinui multă vreme!
Aşa a şi făcut femeia. Se scula dis‑de‑dimineaţă, aprindea cuptorul, cocea pâine, făcea mâncare, fierbea ierburile şi îşi poftea soacra să bea din ceaiul‑minune. O numea „mamă”, o asculta – iar soţul nu mai putea de bucurie că nevasta şi mama lui erau atât de apropiate! Soacra nu mai putea nici ea de dragul nurorii – şi uite că într‑o bună zi femeia dă fuga la vraci şi se aruncă la picioarele lui plângând:
– Bunicule, te rog, dă‑mi ceva împotriva otrăvii! Prea mult ceai i‑am făcut soacrei, şi o să moară tocmai acum, când mi‑e ca o mamă bună.
– Draga mea, linişteşte‑te. Eu ţi‑am dat ierburi aromate, din care tu ai făcut ceai gustos şi folositor. Otrava era în inima ta, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, ai scăpat de ea.
(Constantin V. Zorin, Dacă puterile sunt pe sfârşite. Războiul şi pacea omului cu el însuşi, Ed. Sophia, 2015)
