Nu trebuie să-ţi deschizi inima ta niciodată fără trebuinţă. Dintr-o mie, nu ştii de se va putea găsi măcar unul, care ar fi în stare să păstreze taina ta. Şi când noi înşine nu o vom putea păstra în sufletul nostru, cum putem nădăjdui că ea ar putea fi păstrată de alţii?
Cu omul simplu trebuie să vorbeşti despre lucrurile omeneşti, iar cu omul bogat în înţelepciune duhovnicească trebuie să grăieşti despre cele cereşti.
Oamenii plini de înţelepciune duhovnicească judecă felul de a fi al unui om oarecare după Sfânta Scriptură, căutând să se încredinţeze dacă spusele lui sunt după voia lui Dumnezeu. Şi numai după aceea îşi dau o părere sau alta despre el.
Când se întâmplă să fii în lume, în mijlocul unui grup de oameni, nu trebuie să vorbeşti despre lucrurile sufletului, mai ales dacă între ei nu observi nici o dorinţă de a asculta asemenea lucruri. În acest caz, trebuie urmată învăţătura Sfântului Dionisie Areopagitul, care spune: «Cel ce s-a îndumnezeit pe sine prin cunoaşterea lucrurilor dumnezeieşti, şi ascunde în taină sfânta înţelepciune în faţa norodului celui neluminat, să şi-o păstreze ca pe una ce ar fi asemenea cu a lor, căci nu este bine, cum zice şi Scriptura, să arunci mărgăritarele cele înţelegătoare înaintea porcilor, căci acelea sunt o podoabă curată, luminată şi de mare preţ».
Pentru aceasta trebuie să ascunzi întru tine, cu toată luarea aminte, comoara darurilor. Altfel le vei pierde şi nu le vei mai găsi. Iar când nevoia va cere sau când va veni vorba şi de lucruri duhovniceşti, atunci trebuie să-ţi deschizi gura şi să grăieşti deschis pentru slava lui Dumnezeu, după cuvântul care zice: Căci calea este acum deschisă.
Din Sfântul Serafim de Sarov, Viața, nevoințele și învățăturile, Editura Mănăstirea Shihăstria, p. 377-378
