”Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceți peşteră de tâlhari”. (Matei 21.13)
La nord-vestul raionului Călărași, în centrul codrilor, este situat satul Bahmut. Cu peste două secole în urmă, aici a fost menționată documentar pentru prima dată biserica cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae”. La distanță de mai bine de două sute de ani, perla arhitecturală ajunsese într-o stare deplorabilă. Lăcașul sfânt a prins din nou contur în anul 1992 după reconstrucția acestuia, realizată la inițiativa și cu sprijinul oamenilor de bună credință din localitate. În prezent biserica este deschisă pentru închinarea credincioșilor.
Priveliștea încântătoare a lăcașului văzută de la intrarea în curte, 8 mai 2023. Foto: Zinaida Batîru
Monument de arhitectură din sec. XVIII-XIX
Localitatea Bahmut este atestată documentar pentru prima dată în anul 1429. Despre existenţa unei biserici în acea perioadă nu dispunem de date. Documentele istorice, precum și cercetările de arhivă, atestă faptul că un lăcaș de rugăciune în această localitate în cinstea Sfântului Ierarh Nicolae, construit din lemn cu fundament de piatră, exista în anul 1773, avându-l ca paroh pe preotul Pavel. Datele documentare mărturisesc că, arhitectura bisericii avea în mod firesc o puternică amprentă moldovenească cu un acoperiş compartimentat încununat cu o turlă piramidală.
Datele din arhiva Națională a Republicii Moldova (fond. 11.35, dosar 2002, 2005) ne arată cronologia slujitorilor de la amvonul bisericii. În anii 1809 - 1830 la cârma bisericii din lemn s-a aflat părintele Nicolae Popovici. În anul 1831 parohia a fost preluată de Simion Teodor Suhan, care s-a aflat aici până în anul 1834.
Pe măsura trecerii timpului, însă, biserica a început să se deterioreze. Astfel că, în anul 1887, în locul vechii biserici de lemn, boierul Vichentie Malschi ctitorește locașul sfânt din piatră. Biserica era conectată la frumoasa curte boierească printr-o cochetă alee de marmură, străjuită de două rânduri de castani și pini, cu o elegantă balustradă completată cu diverse vase decorative, sculpturi și alte forme arhitecturale mici. Arhitectura bisericii nou construite era specifică stilului neoclasic provincial rus, fiind una din variantele de proiecte caracteristice bisericilor din localităţile rurale din acele timpuri în Basarabia.
Pereţii bisericii au fost văruiți, neavând picturi impregnate. Naosul bisericii era încununat de o boltă centrală pe care se afla cupola principală în formă poligonală, deasupra cu nelipsitul bulb. Pe bolta cupolei se afla zugrăvit chipul lui Iisus Hristos, pe pandantivi – cei patru evanghelişti, care au vestit pe pământ Evanghelia Mântuitorului, și imaginea cerului înstelat. Preot atunci a fost numit părintele Mihail Gurduza (anii de păstorie, 1887 – 1892).
Timp de 10 ani (1898 – 1908) Ioan Gavril Vulpe își dedică chemarea în localitatea Bahmut. Informațiile din arhive mai redau că părintele Vulpe avea un fecior Anatolie, care studiase la Sankt-Petersburg pictura și care în anii interbelici ajunsese un maestru al culorii, bine cunoscut în tot spațiul cultural românesc.
După cum rezultă din datele culese din diverse documente, în anii 1909 – 1922 parohia este păstorită de Nicolae Alexandru Romanovici, care a absolvit seminarul teologic din Chișinău, tot atunci, dascăl fiind Ioan Groapă.
În acea perioadă, pe lângă biserică funcționa o școală parohială de două clase, unde o deosebită atenție se acorda religiei, care era obiectul de bază. Instruirea și educația se făcea în limba rusă.
Odată cu revenirea Basarabiei la spațiul spiritual al bisericii românești, în anul 1921 paroh al bisericii din sat este numit părintele Serghie Lozan, preot cu temeinice studii în teologie. Despre modul în care a înţeles acest preot să-şi urmeze crezul său, ne vorbesc datele din arhivă. Avea o atitudine fermă și totodată un echilibru în tot ceea ce afirma, prin trăirile sale fiind un adevărat model de comportament pentru enoriași. Nu întâmplător, localnicii i-au încredințat părintelui Serghie Lozan conducerea activității Căminului cultural „Regina Maria”, instituție creată de Fundația culturală regală „Principele Carol”.
Prigoana bisericii
În anul 1940, după ocuparea Basarabiei, a Nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţa de către URSS, biserica din sat a suferit consecinţe dramatice. Față de sfântul lăcaș au fost aplicare măsuri politice ateiste din partea regimului bolșevic, inclusiv din partea organelor securității NKVD-iste. Preotul paroh Serghie Lozan, a fost nevoit să părăsească localitatea.
După un an (1941), la solicitarea credincioșilor, care s-au împotrivit noilor forme de viaţă antibisericească, preotul Serghie revine în sat și își continuă serviciile divine și misionarismul cultural. Însă activitatea preotului era pusă în permanență sub o strictă observaţie. În anul 1944, parohul Serghie Lozan se retrage de la biserică și pleacă definitive peste Prut.
Până în anul 1958 slujbele se oficiau numai la necesitate de către preotul din satul vecin, Sipoteni. Credinţa în Dumnezeu era calificată de autorităţile comuniste locale drept cea mai mare crimă. Anul 1959 constituie un an fatal pentru biserică, sfântul lăcaș este închis în mod oficial. Prin aceasta, autoritățile sovietice fără de Dumnezeu au încercat să impună populației o educație agresiv ateistă.
Anul 1961 a fost anul distrugerii intenționate a bisericii. Cei care încercau să opună rezistență acțiunilor comuniste erau aspru pedepsiți. Olga Tricolici, o localnică în vârstă de 74 de ani, s-a întâmplat să fie martor ocular al acestui eveniment devastator din curtea bisericii.
„Primul pas la care s-a recurs, a fost să doboare cupola și crucea de pe biserică, care a fost legată cu un odgon de un tractor cu șenile. Otgonul însă s-a rupt și cupola a rămas la locul ei”.
În perioada regimului sovietic lăcaşul de cult a fost transformat în depozit de fructe, de produse agricole, în definitiv – de substanțe chimice. Din cauza toxicității și umidității, pereții au suferit puternic, aceștia s-au măcinat. Ulterior, biserica a servit drept grajd pentru animale, care au fost adăpostite chiar și în sfântul altar.
Biserica nouă
Reconstrucţia bisericii a început încă înainte de proclamarea Independenței Republicii Moldova – odată cu Perestroica gorbaciovistă. Acest lucru s-a realizat la inițiativa ctitorilor Gheorghie și Valerian Grosu, Ioan Rău și cu ajutorul consătenilor. Cel care a adus imaginile sfinților pe pereții interiori ai lăcașului de cult a fost pictorul Petru Furculiță. După finisarea construcției, în anul 1992, biserica a fost sfinţită oficial de către un sobor de preoți ai Mitropoliei Chişinăului şi a Întregii Moldove, cu hramul inițial „Sfântul Ierarh Nicolae” (22 mai). La slujba de sfințire au fost invitați și câțiva preoți din România. În funcția de paroh a fost numit Nicolae Rotari.
În anii 1994 – 2009 enoriașii din Bahmut au avut parte de mai multe fețe bisericești.
În 2009, cu binecuvântarea Mitropolitului Vladimir, este trimis preot paroh în localitate Oleg Istrati, care îți continuă slujirea liturgică și în prezent. De ani de zile părintele Oleg își dedică timpul și viața atât serviciului divin, cât și restaurării bisericii. Fisurile de pe zidurile înalte și picturile învechite l-au făcut pe părinte să se urce pe schele, să ia pensula în mână, și să aducă Corabia Lui Dumnezeu în lumina culorilor canonice.
În curtea bisericii este păstrat și astăzi cavoul ctitorului Sfântului Lăcaş, deasupra căruia a fost înălţat un frumos monument funerar din marmură neagră, crucea căruia aminteşte că aici își au locul cel de veci dvoreanul Vichentie Malschi (1834-1884) împreună cu fiii săi: Lev (1856-1901) şi Alexandru (1858-1902).
Cavoul boierilor Malschi. Foto: Valerian Grosu
Deşi biserica din sat nu este deosebită prin aspectul său arhitectural, totuşi având o istorie atât de zbuciumată, ea este și cea mai veche clădire a satului ajunsă până în zilele noastre, astfel reprezentând o raritate și un vădit interes istoric local.
Predecesorii bisericii de-a lungul timpului
1774 – Părintele Pavel
1809 – 1830 Nicolae Popovici
1831 – 1834 Simion Teodor Suhan
1870 – 1887 Eremia Dumitru
1887 – 1892 Mihail Gurduza
1892 – 1893 Teodor Oanță
1895 – 1898 Vasile Bîrcă
1898 – 1908 Ioan Gavril Vulpe
1908 – 1909 Foca Odobescu
1909 – 1922 Nicolae Alexandru Romanovici
1922 – 1944 Serghie Lozan
1992 – 1994 Nicolae Rotari
1994 – 1995 Mihai Spînu
1995 – 2000 Ioan Frija, Veniamin Coșeriu, Petru Stratan
2000 – 2009 Mihail Zestrea, Gavril Dranca, Marin Cucu
2009 – prezent, Oleg Istrati
Material realizat de Zinaida Batîru,
cu contribuția documentară a domnului Valerian Grosu, arhitect și profesor de arte plastice
