Orice credincios, într-un fel, vine şi îşi creează un raport de fiu sau de fiică față de cel care îl/o spovedeşte. Practic însă, nu poţi să urmăreşti pe fiecare, sunt atâţia oameni care-ţi vin în faţă şi nu poţi să zici: „Îl ştiu şi pe acela că l-am spovedit, e fiul meu; o ştiu şi pe aceea, că am spovedit-o”. Nu se poate pune problema aşa.
Însă, se poate pune în sensul că noi trebuie să avem faţă de cei care se spovedesc bunătatea pe care trebuie să o aibă un tată faţă de fiul lui. E un lucru pe care îl putem realiza prin darul lui Dumnezeu şi Dumnezeu ştie cine îl poate realiza, la drept vorbind. Pentru că cineva care n-are copii, de pildă, nu e un părinte adevărat, nu ştie, n-are sentimentul unui părinte. O profesoară îmi spunea: „Părinte, să ştiţi că numai acela e profesor bun care are copii, care are copiii lui şi care, cum se ocupă de educaţia copiilor lui, se ocupă şi de educaţia celorlalţi care, într-un fel, tot copiii lui sunt”. O observaţie foarte bună dată de cineva care s-a ocupat de educaţie.
Şi tot aşa ar fi şi cu duhovnicul. Biserica noastră a rânduit ca preoţii să fie căsătoriţi, să aibă familie, pentru că păstoresc familii. Atunci, având sentimentul de părinte, sentimentul de tată, îl poate lărgi şi asupra altora. Şi e dator să facă lucrul acesta, dat fiind faptul că e părinte. Deci, nu-i numai un fel de judecător, un fel de străin la care vine cineva şi îi spune anumite lucruri, îi încredinţează anumite lucruri şi el dă o sentinţă.
Din Arhimandrit Teofil Părăian, Cum putem deveni mai buni – Mijloace de îmbunătăţire sufletească, Editura Agaton, p. 336-337
