VINEREA PATIMILOR. Ziua a V-a
A fost noapte. Adâncă . Şi apoi dimineaţă. Părea că nu mai vine dimineaţa. Agitaţia Ierusalimului este mare. Pentru a o putea reda Biserica a aşezat Deniei de Joi seara 12 Evanghelii, tot atâtea texte care ne readuc în minte Patimile Mântuitorului. An după an.
Ştiind Biserica uitarea noastră, modul în care ne ascundem ruşinea păcatelor noastre după uitarea Evangheliei. Suntem în miezul unei drame ce s-ar fi transformat în tragedie de n-ar fi fost Iubirea răstignită să vindece veninul urii noastre.
Dacă intraţi joi seara în locaşul Bisericii acestea le veţi auzi: „ Astăzi a fost spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape. Cu cunună de spini a fost încununat Împăratul îngerilor. Cu porfiră mincinoasă a fost îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nori. Lovirea luat Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam. Cu piroane a fost pironit Mirele Bisericii. Cu suliţa a fost împuns Fiul Fecioarei! Închinămu-te Patimilor Tale Hristoase. Arată-ne nouă şi slăvită Învierea Ta!”.
Limpezind durerea lumii întregi, cuvintele acestea vorbesc despre un cosmos rănit de Patima Mântuitorului, care aşteaptă o nouă crreaţie, o nouă aşezare în Harul dintâi. Preoţii poartă pe umeri Crucea care, în tot anul, stă în spatele Sfântului Altar. O aşează în mijlocul locaşului. O înfig în mijlocul lumii, ca o bornă nouă de hotar, la hotarul cu moartea şi Învierea. O Cruce în mijlocul Bisericii rupe lumea în două. Ca o piatră în albia unui râu. Schimbă cursul istoriei.
Personajele serii sunt multe. Iuda, Ana, Caiafa, Ponţiu Pilat, Simon Cirineul, Maica Domnului, Ioan Evanghelistul, Ierusalimul întreg- fără copii, cum am spus.
Mai întâi trădarea lui Iuda, apoi dezicerea lui Petru. Acesta din urmă plânge cu amar. Iuda, în coasta Gheenei, se spânzură grăbindu-şi judecata. Petru plânge cu amar. Spălatul mâinilor lui Pilat, funcţionarul temător dinaintea forţei spirituale iudee, devine gestul reflex al tuturor celor care vor să scape de Dumnezeu când li se cere să gândească asupra Lui.
Un soi de agnosticism frivol, drapat în libertatea de expresie a democraţiei romane. N- are opinie ci doar frică şi lege de partea gestului său alunecos. De cealaltă parte potenţii templului, oamenii care împlinesc Legea, ca pe o sumă de cuvinte nu ca pe un izvor de Duh Sfânt.
Cele 12 lecturi din Evanghelie ţin în ele istoria Patimilor întreagă. Biserica oftează în textul Scripturii. Prezenţa lui Simon Cirineul, a femeilor care privesc de departe Calvarul Mântuitorului, Maica Sa şi Ucenicul iubit, Tâlharul pocăit şi centurionul roman care certifică ceea ce nu aveau curaj să rostească iudeii: „Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta”. Ei sunt rupţi de răutatea lumii. Par să aibă ochi numai pentru Hristos Domnul. Învăţătorul care se transformă sub ochii lor în Întemniţat. Apoi Judecat. Apoi Condamnat. Apoi Răstignit şi Mort. Hristos este Mortul nostru. Catapesteasma templului se rupe. „Eloi, Eloi, lama sabahtani - Dumnezeul meu, Dumnezeul Meu pentru ce m-ai părăsit” este strigătul ce-L apropie atât de mult de starea de om încât o picătură de s-ar mai fi vărsat din dumnezeirea Sa era prea om ca să mai poată mântui pe om. Oftatul Său ultim e rezerva sa de dumnezeire din care ni se adapă mântuirea. Săvârşitu-Sa. Dumnezeieşte spus, împlinitu-s-a.
Vineri seara, dacă este să ne referim strict la zi ca atare, ne strângem la Mormântul Său. El este Mortul nostru. Nu, nu doar al meu sau al celui care crede în El. Ci şi în al tău, al celui care nu crezi sau doar crezi că nu crezi, pentru că El nu are a pierde pe nimeni. Din fiecare inimă face loc de preţ iubirii Sale. Coborât de pe Cruce de cei doi ucenici de taină, Iosif din Aritmateea şi Nicodim, Domnul este aşezat pe piatra ungerii şi cu graba specifică ivirii apusului de soare care marca ziua Şabatului ce consemna Pesahul/ Paştele iudeilor, este uns cu puţin untdelemn mirositor. Dar cât de mult nard puseseră femeia ce fusese desfrânată şi Maria, sora lui Lazăr, pe capul şi picioarele Sale desigur că vă amintiţi. El ce purta ungerea deplină: Mesia, Unsul, Hristosul.
Seara, când mergem la Prohodul Mântuitorului, o facem ca o familie al cărui Frate s-a stins. În loc de mireasma untdelemnului aducem mireasma florilor, chemând frumuseţea lor să ne stingă urâţenia din sufletul nostru rănit. Cântăm. Şi cât de minunate sunt versurile acestui bocet cutremurător: „În mormânt Viaţă, pus ai fost, Hristoase...”. Cântăm ca şi cum am străbate o noapte întunecoasă. Cântăm de drag şi de frică. Şi pe măsură ce rostim litania versurilor, ne reamintim toate momentele Patimii Mântuitorului. An după an, nu doar ca să nu uităm. Ci şi ca să ştim. Aşezat pe pânzătura cea nouă, în giulgi curat înfăşurat, Hristos Domnul se supune iubirii noastre.
Bine zicea poetul Grigore Vieru, cum că morţii sunt ca nişte copii. Trebuie îmbăiaţi, schimbaţi în haine de lumină, apoi le trebuie cântat ca să doarmă liniştiţi, legănaţi în lemnul de păltinel al legănelului. Legănelul lui Hristos e Crucea Golgotei. Cu El pe braţe înconjurăm Biserica, marcând înconjurul pe care vestea Morţii lui Hristos o face lumii. Văzute şi nevăzute. Clopote, toacă, suspin de cântare, frisonul unei seri care coboară în groapă. Şi totul pare sfârşit. Pierdut în moarte.
Nu-i aşa că apoi mergeţi cu lumânările aprinse la Prohod spre mormintele celor dragi? Că cimitirele româneşti par din cer un alt cer, luminat de firul de ceară ce leagă rugăciunea de ochii noştri care lăcrimează? Uneori, desigur, de la răcoarea nopţii. Alteori, de cele mai multe ori, de la răcoarea amintirii. Facem gestul acesta şi pentru că dincolo de privirile noastre, în taina din adâncuri, la buza iadului, Hristos calcă împărăteşte. Cel care dinaintea noastră stă ca un Îngropat, coboară în cele mai de jos ale pământului, zdrobindu-i iadului porţile, risipindu-i locaşurile.Biruitorul. Dacă am şti să ascultăm, din morminte s-ar auzi un oftat de uşurare: Hristos Este Cel ce Este! Calea, Adevărul, Viaţa. Învierea!
Cuminţi plecăm spre casă cu gust de lacrimă în colţul rugăciunii de pe buze. Seara a fost lungă. În morminte a început Dimineaţa. Mormântul pecetluit. Ostaşii păzesc piatra prăvălită asigurator peste locuinţa morţii. Pleacă toţi. Mai puţin Maica Domnului. Ea ştie. În curând vom afla şi noi. Acum însă e noapte. De început de veac.
pr. Constantin Necula
gandul.info
