E primăvară… Îți revăd chipul mai întîi în mugurii de un verde crud, apoi în florile albe de măr și chiar în culorile curcubeului! În aceste clipe mă gîndesc că fericirea are chip de primăvară. De ce? Fiindcă anume primăvara revăd ochii tăi în oglinda dimineții, iar mirosul de lăcrimioară îmi amintește de părul tău despletit în care mă ascundeam de multe ori.
Au înflorit lalelele, florile dumitale preferate. Au venit rîndunelele și fac cuib sub streașina casei. Uite! Au apărut trei căpșoare ciudate și așteaptă de mîncare! În albastrul cerului norii parcă se joacă de-a mijatca, cei mai mici se ascund în brațele celor mai mari. Parcă sîntem noi, mamă.
Pașii tăi aleargă spre mine prin iarba fragedă… ne ținem de mîini și ne rotim de se-învârte în jur toată natura. Ce frumoasă mai ești, dragă mea mamă!
E vară… Mă avânt în valurile mării, iar ele mă leagănă la fel cum mă legănau brațele tale. S-au copt căpșunele și zmeura și sunt atât de dulci ca glasul tău. Mă dau în scrânciobul de la copacul de nuc și-mi amintesc iar de tine. Cred că te gândești și dumneata la mine și gândurile noastre se întâlnesc ca două trenuri într-o gară, dar fiecare pleacă în drumul său. Alerg să prind un fluturaș, dar nu-l pot prinde. Mă gândesc că mi-ai putea da un sfat, căci ești înțeleaptă. Mă opresc și ascult, dar oricum nu-l aud, deși încerc să-l deslușesc din șoaptele vântului.
E toamnă… Plouă. Iar eu mă gândesc că sunt copilul nimănui. Uneori toamna mă cuprinde cu mâinile sale de gheață. E atât de trist de-mi pare că-mi plouă în suflet. Picăturile reci mă apasă. Dorul mă chinuie. Te aștept să vii.
Alteori frunzele aleargă fantastic prin ograda școlii: galbene ca ceara, roșii ca para focului, verzi și brune. Și noi alergăm și ne ascundem printre ele. Ne facem coronițe și ne imaginăm cu sora că suntem prințese. Am făcut o coroniță și pentru dumneata. Ești atât de frumoasă, mamă!
A sosit iarna… Puful de lebădă a acoperit copacii, casele și întreg pământul. Ce splendoare și ce mult alb în jur! Ninge cu fulgușori pufoși și moi. Un fulguleț mai obraznic m-a pișcat de obraz. Alerg înapoi în dormitor. Mă uit în oglindă. Obrajii mei sunt roșii și reci. Poate sărutul dumitale cald i-ar fi încălzit… Mă lipesc cu nasul de geam și mă gândesc că vei apărea pe poarta școlii. Închid ochii și mă rog în gând, din toate puterile, să apari. Deschid ochii încetișor ca nu cumva să dispari, dar chipul tău nu mai apare. Atunci eu închid ochii și mi-l închipui. De fapt îl văd mai bine cu ochii închiși. Stau așa și te aștept. Dar anii trec și nimeni nu va putea să-i întoarcă înapoi niciodată!
Am crescut mari, dragă mamă. Acum înțeleg bine cine te-a furat de la noi. Nu vrem nici hăinuțe, nici telefoane, nici dulciuri. Am vrea să vii acasă, mamă. Să vii așa într-o zi și să ne spui: Gata, nu mai plec nicăieri!
Aș fi cea mai fericită din lume! Aș fi cuminte și ascultătoare.
Până acum ți-am scris multe poezii. Am un caiet întreg! Când mi-i tare dor, le recitesc. În fiecare poezie se ascunde dorul meu și dragostea pentru dumneata. Uneori aș vrea să fiu o pasăre să mă avânt în înaltul cerului și să zbor zile întregi până voi ajunge la dumneata, doar pentru ca să te revăd și să te cuprind, să-ți spun că te iubesc nespus de mult. Alteori mă gândesc că viața este lungă și va fi și la noi totul bine.
Dar parcă banii sînt mai importanți decît clipele cînd eram împreună? Pot ei să-mi înlocuiască căldura dumitale? Pot ei să-mi aline durerea? Să-mi spulbere amarul și tristețea, să mă smulgă din ghearele singurătății?
Nu, dragă mamă, eu cred că ei nu merită lacrimile noastre, de aceea te implor, revino acasă. Te așteptăm să vii în fiecare clipă. Și toate dorurile lumii te cheamă să revii acasă, dragă mamă.
Cu drag de la fiicele dumitale Alina și Oxana.
Beleavcenco Alina, clasa a VII-a.
Orașul Bender. Școala internat pentru copii orfani
http://diez.md/
