Există în om o astfel de trăsătură care îl deosebește în mod principial de restul lumii. Numai omului îi este dat să cunoască că este muritor și numai omul este înfricoșat de aceasta. Moartea și singurătatea, acești doi dușmani principali ai fericirii, îl însoțesc pe om peste tot. Desigur, oamenii au inventat destule modalități de a scăpa de prezența apăsătoare a acestor însoțitori sâcâietori, sau, mai bine zis, au învățat pur și simplu să nu-i observe, dar cu toate acestea, ei nu dispar. Când contemporanul nostru privește piramidele egiptene, el este uimit, nu atât de geniul tehnic al omului antic, cât de lipsa de sens a acestor creații ale mâinilor omenești. Nu au sens, desigur, din punctul nostru de vedere practic actual. Nu era oare o nebunie să cheltui forțe și fonduri uriașe pentru construcția templelor religioase, în timp ce oamenii înșiși trăiau adesea în sărăcie și mizerie?
De ce era necesar poporului evreu, care de abia se întorsese din robia babiloniană, să se ocupe de restaurarea templului său tocmai 40 de ani? Dar cine avea nevoie de un astfel de eroism? Omul religios se deosebește de omul necredincios prin faptul că nu se teme să se gândească la moarte și să gândească nu numai la moarte, ci și la depășirea ei. A reține moartea nu este în puterea omului, dar există o religie care ne unește cu Cel care are în mâinile Sale și viața, și moartea, căci scopul principal al credinței noastre este mântuirea omului. Mântuirea ca o victorie asupra morții, mântuirea ca eliberare de frică, mântuirea ca realizare a fericirii și bucuriei depline.
Anume cu speranța în mântuirea popoarelor ridicau bolovani, fără a-și cruța puterile, construiau piramide, ridicau temple magnifice. Respirația eternității devenea o sursă inepuizabilă de inspirație care ridica tone de pietre la înălțimi incredibile. De mii de ani, oamenii ridicau temple către zei în speranța de a câștiga nemurirea personală, dar cine putea îndrăzni să lupte cu însăși moartea? Doar Cel care și este izvorul oricărei vieți. Zeii păgâni, care erau mai degrabă ocupați cu clarificarea relațiilor dintre ei, nu erau în stare de aceasta.
Însuși Creatorul cerului și al pământului a creat un astfel de Templu care a putut cuprinde plinătatea Dumnezească. În persoana lui Iisus Hristos, s-au unit nedespărțit atât umanitatea, cât și dumnezeirea în plinătate. Eliberarea de moarte și păcat pe care omenirea o aștepta atât de mult, a fost realizată pe Cruce, prin moartea și învierea lui Hristos oamenilor li s-a dat viață veșnică.
«Unde-ți este moarte, boldul? Unde-ți este iadule, biruința?» exclamă sfântul Ioan Gură de Aur. Hristos a devenit întâiul născut al unui nou neam de oameni, oameni care trăiesc în credința Fiului lui Dumnezeu înviat. Dumnezeu devine om pentru a-i întoarce din nou pe cei pierduți acasă. Datorită dragostei pentru om, Dumnezeul iubirii a devenit o dragoste răstignită, pentru ca prin moartea Sa să cucerească împărăția morții. Cu moarte pe moarte a călcat și celor închiși în mormintele patimilor și dezmățului, viață nouă sfântă daruindu-le.
Dar cum se extinde mântuirea realizată de Hristos asupra celor care cred în El? Pentru că mântuirea nu este doar iertarea păcatelor, ci și restaurarea întregii făpturi – de la muritor la ne-murire. Întrucât planul divin pentru om s-a împlinit doar în Hristos, respective în măsura apropierii de Hristos, în măsura asemănării cu Hristos determină măsura mântuirii omului.
În biserica zidită de Hristos ca Trup al Său este prezent permanent Duhul Sfânt. Anume prin acțiunea acestui Duh cu efortul osârduitor al omului, se realizează eliberarea de legăturile păcatului și patimilor, creșterea duhovnicească în virtuți.
Creștinismul vorbește despre mântuire ca de o stare accesibilă chiar înainte de moarte, omul poate gusta împărăția lui Dumnezeu încă aici de pe pământ, când inima lui este curată, simte apropierea de Dumnezeu cu ochiul său interior și cântă.
«Există o singură fericire adevărată pe pământ, scrie Ivan Ilyin, cântarea inimii umane, inima cântă când iubește, cântă din dragoste care se revarsă într-un izvor viu dintr-o anumită adâncime misterioasă. Nu seacă chiar și atunci când vine suferința și chinul. Când la om se întâmplă nenorocirea sau moartea se apropie sau când înclinația rea a lumii sărbătorește victorie după victorie. Și dacă inima încă mai cântă, atunci omul deține adevărata fericire, care merită un alt nume, un nume cu mult mai bun. Atunci tot restul vieții nu este atât de important, atunci Soarele nu apune, atunci harul lui Dumnezeu nu părăsește sufletul, atunci împărăția lui Dumnezeu intră în viața pământească, iar viața pământească devine luminată și transformată. Și aceasta înseamnă că s-a început o viață nouă și că omul s-a făcut părtaș vieții veșnice».
Traducere de preotul Anatolie Mandric de aici.
Sursa: ephbalti.md
