Noile tehnologii informaționale au devenit o parte inseparabilă a vieţii noastre. În prezent, rar cine poate trăi fără televizor, internet, telefon mobil ș.a.m.d.
Dar, pe lângă avantajele comunicării electronice, trebuie să recunoaștem și pericolul dictaturii digitale. Orice descoperire tehnică presupune discernământ în utilizarea ei. Însă, chiar dacă majoritatea conștientizează efectul nociv al utilizării fără limite a comunicării virtuale, numărul celora care recurg exclusiv la ea este în creștere.
Încă acum trei decenii, marele regizor rus Andrei Tarkovski atenționa într-un interviu: "Computerul deja îi stăpânește și îi conduce pe oameni. Pentru a-l scoate pe acesta din priză, este nevoie de un efort al minții pentru care noi nu mai avem suficient timp. Singura nădejde - ea încă mai rămâne - constă în aceea că omul, în acea clipă în care încă va mai putea să deconecteze computerul, va fi luminat de Sus. Doar aceasta ne mai poate salva".
Nu cred că sunt abilitat să prezint oficial și documentat pericolele medicale, psihopedagogice, sociale, precum și cele duhovnicești ale noilor tehnologii. Dar experiența propriei vieți, precum și observațiile făcute în calitate de preot, îmi permit să vorbesc despre capcanele comunicării online.
Lipsa unei comunicări dintre părinți și copii, neimplicarea acestora din urmă în activități sănătoase duc la căutarea unor persoane și activități în spaţiul virtual. Acolo găsești ce vrei, important e să intri, după care greu revii la viața reală. În fața oamenilor pe care nu îi vezi direct ai șansa să-ţi schimbi identitatea, să pretinzi că ești cine ai visat.
Acest pericol îi paște în special pe cei în creștere, care își construiesc o identitate falsă pe internet. Acolo ei se dau drept eroi, sunt puternici, îndrăzneți, emancipati. Vrând
să pară maturi, independenți de părinți, pot cu ușurință să cadă pradă abuzurilor sexuale, să fie racolați de unele grupuri infracţionale sau care îi îndeamnă să-și curme viaţa.
În problema dependenței de calculator sunt vinovați părinții. Un copil mic în faţa televizorului sau jucându-se pe calculator e mai comod pentru un părinte. Dar, lăsându-l scufundat în lumea virtuală, îi dezvoltăm o dependență, îl rupem de realitatea vieții. Mai nimeni nu vrea să revină la realitate din lumea iluzorie, una a confortului și a plăcerilor.
Or, revenind la realitate, e nevoie de efort, de ascultare, de a fi firesc... Și părintele ajunge să se plângă că odrasla nu mai poate fi scoasă din faţa calculatorului sau nu-și mai ia ochii din telefon.
Comunicarea cu preponderenţă în spaţiul virtual ne face reci și distanţi, devenim mai puțin responsabili și mai indiferenți față de aproapele, ne scade atenţia și devenim cumva artificiali.
Și dacă prin calculator nu se naște niciodată viaţa, rețelele de socializare nu vor genera de la sine comuniunea, pot fi doar un spaţiu informaţional și - de ce nu? - al mărturiei și al ajutorării sociale. Tehnica în sine nu constituie o problemă, ci folosirea ei irațională și fără responsabilitate.
Putem ieși din capcanele virtualului, dacă privim internetul drept un instrument pe care îl folosim cu discernământ în viața de zi cu zi, chiar în slujba Evangheliei. O abordare corectă nu afectează raportul dintre virtual și virtute, ba mai mult, uneori poate dezvălui un potenţial pe care ar fi greșit să-l ignorăm.
Astfel se explică prezenţa slujitorilor și atâtor pagini cu caracter religios în internet, care ne îndeamnă să ne ridicăm din faţa calculatorului și să pășim spre biserică, să lucrăm desăvârșirea vieții, să împărtășim dragostea, să alinăm durerile pe viu.
Internetul trebuie să rămână un instrument, și nu un scop în sine. Prin acesta putem fi alături de oameni, uneori chiar îi putem „pescui" pentru fapte bune, pentru o viață îndreptată și chiar pentru o viaţă întru Hristos.
Să fim cu luare aminte, de la mic la mare, să nu cădem pradă într-o capcană virtuală, din care, ca dintr-un hău, revenirea e foarte grea. Să alegem viața offline!
(Preotul Octavian Moșin, De la suflet la suflet. Cugetări, Chișinău, 2021)
