Adesea ne întrebăm dacă are vreun sens viața și dacă merită să fie trăită. Desigur, sunt atâtea lucruri neplăcute legate de existența noastră aici. Le întâlnim zilnic ca pe obstacole și încercări de neînlăturat. Răul este pretutindeni prezent. Totuși avem motive să ne și bucurăm. Viața ne dăruie o seamă de frumuseți care, dacă le știm a culege, ne încântă ființa, învingem urâtul și poverile.
Iată zorile care se arată, cântecul luminii și al păsărilor începe, apele aleargă scânteind, mustește viața în tot locul. Omul bun muncește și se roagă. Cine a văzut un răsărit de soare în Piatra Craiului vrea să trăiască, să descopere sensul vieții. Doamne, și când se lasă noaptea, noaptea de basm a lui august, cântă tainele prin frunziș și plânge luna o dragoste neîmpărtășită! Câtă frumusețe e în lumea aceasta! Păcat că omul de azi nu mai are timp s-o vadă…
Cum să nu merite viața s-o trăiești, cum să n-aibă sens, dacă există florile? Iată rodul câmpului și al pomilor, iată copiii! Câte făpturi, atâtea minuni, atâtea îndemnuri. Cine nu a iubit o floare, o fată, un copil, un răsărit de soare sau un amurg, cine n-a înțeles cântecul trist al apelor nestatornice și n-a cunoscut bucuria propriilor sale depășiri, nu găsește sens vieții, nici nu merită s-o trăiască.
Este în puterea noastră de a descoperi viața și sensul ei. Este în puterea noastră de a alege. Este în puterea noastră de a împodobi sufletul și a ne bucura. De ce atunci să dezertăm?
Să luptăm și să fim sinceri: vălul urât dispare și bucuriile mari nasc. Viața merită trăită pentru că are bucurii, are lumină. Cu o condiție însă: să nu o trăim periferic, să o trăim în adâncime, în esență.
Viața nu este ceva abstract, produs al minții noastre; ea este ceva concret, este o realitate. Viața există în cosmos. Viața este tendință, este creație, este armonie. Viața este schimbare și totuși permanență. Rațiunea nu poate să o cuprindă; nu poate, pentru că ea este în viață. Raţiunea fragmentează, distruge viața. Viața cuprinde rațiunea.
Sfera vieții este mai mare decât a rațiunii. Când spunem viață, afirmăm toate elementele și însușirile existenței, adică: realitate, echilibru și armonie; rațiune, libertate și creație.
Ființa noastră trebuie să se aplece asupra vieții. Așa se împlinește.
Pentru a trăi și a cuprinde înțelesul a tot ce este, trebuie să avem simțul și sensul vieții. Aici stă o taină a lumii: ce este viu străjuiește existența, fiindcă și ceea ce credem că este mort de cele mai multe ori este viu.
Viața este taină nepătrunsă. De aceea, ea nu se analizează, nu se exprimă în vorbe, ci se trăiește pur și simplu. Acela care trăiește cu adevărat știe ce este viața.
Să învățăm a cunoaște. Cunoașterea înseamnă cuprinderea întregului deodată, înseamnă experiență nemijlocită. A cunoaște înseamnă a fi în viață în înțeles metafizic, nu biologic.
Viața este continuitate, val infinit. De aceea, o poate cunoaște numai acela care îi simte întregul. Adevăratul Om este o ființă cosmică; experiența lui trebuie să aibă această dimensiune.
Tendința omului este de a se regăsi, adică de a se situa just și a se întregi. Aceasta înseamnă năzuință spre desăvârșire. Viața omului are un sens propriu. Viața este prisos, este întrecere în sine. Viața înseamnă sforțare peste ceea ce este dat, peste actual; omul amplifică prezentul pentru un alt prezent viitor.
Viața nu poate fi înțeleasă fără schimbare. Numai ce e mort nu se schimbă în lumea noastră, e aici un conținut trist al condiției umane, dar nu mai puțin mântuitor.
Fenomenul vieții este orientat în înțelesul că nu este o forță oarbă, fără lumină, fără cale. Schimbările ei au un anume sens, un anume curs, care merge spre perfecțiune. Aici stă bucuria vieții: în această tendință a sa de a se întrece pe sine însăși spre crestele tot mai înalte, tot mai însorite.
Viața noastră cuprinde urâtul, imperfectul, dar sensul ei este de a ucide aceste stări, nu de a le cultiva, de a le depăși către stări superioare până ce viața ajunge la împărăția frumuseții. Prezența urâtului și a infirmului în viața noastră este durere, este plâns. Prezența aceasta nu este fatală vieții, în sensul că nu o învinge, nu o reduce la moarte, ci, dimpotrivă, o îndeamnă mereu către cucerirea adevărului, a frumuseții pure.
Sensul vieții este dinamic, nu în înțeles de simplă mișcare, ci în înțeles de mișcare creatoare, adică pas inventiv pornind din sâmbure, dar nu fiind asemenea lui. Viața își creează forme cu totul noi. Acesta este sensul vieții: nu zbucium zadarnic, ci putere creatoare către expresii superioare.
Viața omului înseamnă creștere, rodnicie.
Când nu este pervertit, omul este un izvor nesecat de lumină, de îndemn spre bine și frumusețe. Omul este o expresie ultimă a vieții prin care existența însăși progresează!
Viața omului este o luptă pentru prinderea și fixarea elementelor schimbătoare; este o încercare continuă de a face să predomine eternitatea din el.
Viața noastră este o creștere continuă, o depășire. Prezența suferinței nu înseamnă altceva decât această continuă creație pe care o cuprinde și care transfigurează totul.
Sensul vieții este în a cultiva conținutul posesiv a tot ce există în noi și dincolo de noi. Omul este o existență care își poartă frumusețile cu luptă. De aceea viața sa este atât de frumoasă și atât de dramatică.
(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, 1995)
