Cea mai mare jertfă pe care I-o putem aduce Domnului suntem noi înșine. Aceasta n-o putem face fără să lepădăm voirea noastră. Ascultarea ne învață cum să facem acest lucru. La ascultare ajungem prin sârguință, și cea mai bună sârguință pe care ne-a predat-o Biserica sunt posturile prescrise de ea. Pe lângă post, mai avem și alți învățători cărora să le dăm ascultare. Ei ne întâmpină la fiecare pas în viața de toate zilele, numai de le-am lua voile în seamă.
Nevasta îți cere să porți impermeabilul pe tine: fă-i pe voie, pentru a-ți sârgui ascultarea. Colegul de serviciu te roagă să-l conduci o bucată de drum: condu-l făcând ascultare. Fără cuvinte cere pruncul îngrijire și tovărășie: fă-i pe plac după putință, ca să faci ascultare. Poți găsi, întocmai fratelui de mănăstire, prilejul de ascultare în propria-ți casă. Și, de asemeni la slujbă, sau împreună cu aproapele.
(Tito Colliander, Calea Asceților, tradusă de părintele Dan Bădulescu, Editura Scara, București, 2002, p. 34)
