Oricât ar părea de straniu, prigoana care a împiedicat multă lume să fie credincioasă a fost totuşi într-un fel folositoare pentru oamenii care au rămas în Biserică. Acum nu mai este aşa.
Mama m-a învăţat să mă rog chiar de mic copil. După câte îmi amintesc, m-am rugat la Dumnezeu în fiecare zi, dimineața și seara. Îmi amintesc că ea mă învăţa să spun Tatăl nostru şi Născătoare de Dumnezeu, Fecioară; iar eu am spus aceste rugăciuni până la vârsta maturităţii. Pe parcurs am mai adăugat Simbolul credinţei şi încă vreo câteva cuvinte prin care pomeneam pe cei apropiaţi şi rudele. Şi iată, deci, că nu am spus rugăciunile de dimineaţă şi de seară încă din copilărie, şi aceasta s-a întâmplat până târziu. Adică am început să le spun abia când am dorit singur să fac aceasta, când mi s-a părut că nu mă rog îndeajuns. Luând aminte la cărţile bisericeşti, am văzut acolo rugăciunile de dimineaţă şi de seară, mi s-au descoperit ele; am început să le citesc din propria mea voinţă.
Ştiu că în multe familii astăzi lucrurile nu mai stau aşa. Lucrurile sunt cu totul altfel. Părinţii se străduiesc să-i înveţe pe copiii lor să se roage cât pot de mult, dacă se poate, încă de la o vârstă fragedă. Iar refuzul de a se ruga se arată foarte, foarte repede. Ştiu că din acest motiv un stareţ vestit a prescris unui fiu duhovnicesc al său, deşi sporit duhovniceşte, următoarele: „Nu trebuie să spui atât de multe rugăciuni, spune numai Tatăl nostru şi Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te, nimic mai mult să nu spui, mai mult nu trebuie.”
(Protoiereu Vladimir Vorobiev, Duhovnicul și ucenicul, Editura Sophia, București, 2009, pp. 47-48)