Ajunul Naşterii Domnului este o zi deosebită din punct de vedere liturgic. Ultima zi a Postului Crăciunului este zi de post mai aspru decât celelalte zile, deoarece se ajunează până la ceasul al IX-lea, când se obişnuieşte să se mănânce, în unele părţi, grâu fiert amestecat cu fructe şi miere în amintirea postului profetului Daniel şi al celor trei tineri din Babilon.
De asemenea, dacă Ajunul Naşterii Domnului Iisus Hristos cade în timpul zilelor săptămânii atunci în ziua de Ajun se oficiază Liturghia Sfântului Vasile Cel Mare.
„Se cuvine să ştim că dacă este Ajunul sâmbăta sau duminica, atunci se face Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, iar Liturghia Sfântului Vasile cel Mare se cântă în chiar ziua praznicului. La fel facem şi la praznicul Sfintei şi Dumnezeieştii Arătări, adică a Botezului Domnului. Să fie cu luare aminte, căci atunci când nu este ajunul sâmbăta sau duminica, se face Liturghia Marelui Vasile, iar în ziua praznicului se cântă Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur”, spune Sfântul Sava cel Sfinţit în Tipicul Său.
Toate Liturghiile existente azi în Bisericile răsăritene derivă din cele două Liturghii de origine apostolică: cea a Sfântului Iacob şi cea a Sfântului Marcu. Cea dintâi a dat naştere Liturghiilor din grupa ritului liturgic antiohian (Liturghiile de tip sirian), din care face parte şi Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Liturghia Sfântului Vasile cel Mare se săvârşeşte de 10 ori pe an, după cum urmează: în primele cinci duminici din Postul Paştelui, în Sfânta şi Marea Joi, în Sâmbăta Mare, în ziua pomenirii Sfântului Vasile cel Mare, adică pe 1 ianuarie, şi în ajunul Crăciunului şi al Botezului Domnului, dacă aceste zile cad în cursul săptămânii de luni până vineri.
Încă din secolul al IV-lea, în Ajunul Crăciunului, creştinii ajunau şi tot atunci primeau ca şi astăzi preoţii în casele lor cu Icoana Naşterii pentru a le vesti măritul praznic de a doua zi. Potrivit tradiţiei, în această zi preotul, însoţit de cântăreţ, merge pe la fiecare gospodărie din parohie cu icoana Naşterii Domnului în mână, cântând, atunci când intră în casă, troparul acestei sărbători, vestind astfel Minunea Naşterii. De asemenea, în Ajun, colindătorii merg pe la casele oamenilor aducând vestea cea bună a Naşterii Domnului, asemenea îngerilor şi păstorilor care au vestit Minunea din Betleemul Iudeii.
Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte „colinda“ drept „cântec tradiţional cântat de cete de copii, de flăcăi sau de adulţi, cu prilejul sărbătorilor de Crăciun sau de Anul Nou“. La români, colindatul depăşeşte noţiunea de simplă datină, având o organizare aparte, cu diferite motive, sacre sau profane, pentru toate categoriile de vârstă sau sociale.
Desfăşurarea propriu-zisă a colindatului începe în ziua Ajunului Crăciunului. Primii care colindă sunt copiii, care umblă, din casă în casă, cu Moş-Ajunul: „Bună dimineaţa la Moş-Ajun…“. În seara de Ajun, la slujba Privegherii Naşterii Domnului, în cadrul Vecerniei se cântă troparul Naşterii Domnului. După slujba Privegherii, noaptea de Ajun este a colindătorilor. Cetele de colindători vestesc Naşterea Pruncului Iisus până dimineaţa, după cum spune colindul: „Gazde mari, nu mai dormiţi...“.
