Patru căi prin care soţii își pot răni soțiile şi să-și omoare căsniciile.
1. Pornografia
Probabil că nu există un mod mai sigur prin care să-ți faci soţia să se simtă trădată şi folosită, decât făcându-ţi un obicei din pornografie. Desigur, adulterul implică toate aceste lucruri, dar pornografia este, de asemenea, adulter. Pornografia este otravă. Nu poți spune că este inofensivă sau inocentă sau distractivă. Este prostituție cu împuternicire. Apropo, întotdeauna m-am întrebat care este diferență între o prostituată şi un star porno. La prima plătești pentru sex, la a doua plătești pentru sex. Singura diferență constă în cine plătește şi cât. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre Johns. Un bărbat care se uită la pornografie plătește să fie satisfăcut de o tânără fată (probabil abuzară şi drogată). Fie că plătește un abonament, fie că plătește la fiecare click, plătește. Un bărbat cu o prostituată într-un motel, de asemenea, plăteşte pentru a fi satisfăcut, doar că într-un mod mai direct. Într-un fel, ai putea spune că prostituata şi Johns sunt cel puțin cinstiți unul cu celălalt, în legătură cu ce fac. Starul porno şi privitorul se ascund în spatele ecranului şi în faţa camerei, dar e același lucru.
Sunt o mulțime de motive să urăști pornografia, dar unul dintre ele are legătură cu câte deziluzii creează. Mulţi bărbați însurați insistă că nu-i nimic rău în asta, dar mă îndoiesc că vor spune că nu e nimic rău în a sta în aceeași cameră, ca femeie, şi privind-o cum face sex. Poate merg chiar la cluburi de striptease şi probabil admit că nu e un loc potrivit pentru bărbații însurați. Chiar dacă o fac sau nu, ei admit că nu ar trebui să aibă vreun fel de contact cu alte femei. Totuși, petrec ore urmărind materiale pornografice pe laptop şi susțin că este substanțial diferit de toate celelalte lucruri…..Cum este diferit? Pentru că este o fantezie? Nu, nu este. Este real. Se întâmplă. Se întâmplă pur şi simplu. Este un lucru facilitat de modemuri şi internet şi se întâmplă.
Aceasta mă duce cu gândul la altă discuție. Să stai şi să privești la TV sau să faci ceva pe calculator este un lucru atât de pasiv şi lipsit de efort, încât noi credem că nu contează.
Uitaţi-vă la toți trolii ciberneticii care postează tot felul de lucruri vicioase şi pline de ură pe YouTube în secțiunea de comentarii, dar nu ar sufla o vorbă despre asta în viață reală. Ei cred, probabil inconștient, că internetul este un pustiu al moralității. Ei realizează că ceea ce spun sau fac, nu are același impact asupra lui sau a celorlalți, în aceeași măsură ca în lumea reală. Nu există niciun temei pentru raționamentul lor. Nu are niciun sens, totuși noi toți ne păcălim singuri dintr-un motiv sau altul. Cu toate acestea, în ciuda tuturor minciunilor pe care ni le spunem, o femeie care descoperă pornografie în calculatorul soțului său, se va simți ca o femeie care tocmai a aflat că soțul sau are o aventură. Şi acel sentiment va fi înrăutățit de faptul că soțul va spune că nu e mare lucru şi mulţi îi vor împărtăși părerea.
Asta nu este nimic pe lângă ce ne face pornografia nouă ca bărbați. Devine o dependenţă ca oricare alta. Ne limitează. Ne izgonește din familiile noastre, de lângă soțiile noastre, de lângă Dumnezeu. Ne face mincinoși şi ipocriți. Cred că orice constrângere de acest gen a bărbaților vine la pachet cu un uriaș sentiment de vinovăție, mă ales în cazul bărbaților cu fiice. Poate suna ca un clișeu să spui că „este fiica cuiva”, dar ea CHIAR este fiica cuiva şi asta înseamnă ceva. Îmi vine să mă ascund când mă gândesc la alţi taţi care se uită la materiale pornografice cu femei de aceeași vârstă ca propriile fiice. Este pervers şi dezgustător. Acești oameni nu sunt oameni răi, dar fac un lucru rău – un lucru care, pentru a fi şi mai rău, a fost catalogat a fiind ceva inocent şi distractiv.
Categoric nu este ușor să fii un om virtuos. Peste tot pe unde ne uităm sunt cuvinte şi imagini care încearcă să ne distragă atenția şi să ne ducă dintr-o spirală a dorinței şi lăcomiei sexuale. Nici măcar nu mai poți să citești o știre pe facebook fără să vezi reclame cu tentă sexuală. Se pare că întreaga lume vrea să ne exploateze slăbiciunile. Este ușor să intri în această lume, dar noi trebuie să luptăm contra ei. Ne datoram asta nouă, dar, mai important, datorăm asta soțiilor noastre. Pornografia înseamnă adulter. Pornografia va face din mariajul tău o epavă. Garantat.
2. Lenea
Întotdeauna am spus că este un mare beneficiu ca bărbații să trăiască câțiva ani pe picioarele lor înainte să se căsătorească. Pe picioarele lor, singuri, nu pe picioarele lor cu colega de cameră din cămin, sau pe picioarele lor cu iubitele. Pe picioarele lor singuri, plătind toate facturile, alergând după toate comisioanele, având grijă de ei înșiși şi de afacerea lor, fără nici un ajutor de la mamă sau tată. Am făcut asta 5 ani înainte să-mi cunosc soţia şi încă mai cred că a fost una dintre cele mai valoroase perioade a vieții mele.
Acestea fiind spuse, sunt totuși câteva capcane. Una dintre ele, cel puțin pentru mine, era că îmi plăcea traiul de burlac. Am învățat să raționalizez lucrurile. Am învățat scurtăturile. Am învățat să trăiesc relativ în dezordine şi mizerie, pentru că….hei!…sunt doar eu şi prietenul imaginar aici, iar lui nu-i pasă de mizerie. Pe parcurs, ca orice burlac care se respectă, am început să folosesc farfurii şi tacâmuri de unică folosință, pentru a nu spăla vase. A trebuit să cumpăr pachete noi de şosete, pentru a nu merge la spălătorie. Dacă ceva se strica, pur şi simplu încetam să-l mai folosesc şi problema era rezolvată. Mă obișnuisem să fiu leneș. Apoi, m-am căsătorit.
Încerc să mă lupt cu îndemnul la leneveală, dar e greu. Mai “fac câte ceva pe lângă casă”, dar probabil că este simptomatic tocmai faptul că simt nevoia să trec şi asta pe răboj de parcă ar fi cine ştie ce.
Sunt la fel de responsabil pentru vasele murdare cum este şi soţia mea, sunt la fel de capabil să schimb un scutec cum este şi ea şi nu stă nimic scris pe cer cum că doar ea ar trebui să aspire covorul. Așa că, atunci când nu fac aceste lucruri transmit un mesaj că îmi este permis doar să verific aceste lucruri şi să intru dintr-un fel de tare vegetativă, în timp ce ea continuă să muncească până termină treaba.
Familiile necesită efort şi când eu refuz să-l ofer este ca şi cum refuz să fac parte din familie. Are sens ca soțiile noastre să se supere pentru o astfel de atitudine. Are sens ca un lucru „atât de mic” precum „a nu ajuta împrejurul casei” să-ți distrugă mariajul. Îl distruge pentru că noi nu participăm la el. Nu avem niciun drept să fim soți leneşi. Familia înseamnă muncă şi este de datoria noastră să o facem fără să ne plângem.
3. Indiferenţa
Presupun că toate aceste lucruri sunt strâns legate între ele. Bărbatul leneș este ca şi cel indiferent, dar nu neapărat. El ar puterea depune mari eforturi pentru a face treburi şi a păstra totul în ordine, dar pe de altă parte, să fie apatic când vine vorba de bunăstarea emoțională şi spirituală a familiei. Chiar aud că, în ciuda părerilor majorității, acel tip de bărbat este considerat lider în casă. Nu putem sta cu mâinile în sân, lăsând lucrurile în voia lor şi lăsând soțiile să umple acest gol. Soţiile care, indiferent de cât de feministe sau evoluate se consideră, nu vor un bărbat cu un astfel de obicei. Nicio femeie.
Învăț mult despre ce înseamnă să fiu eu lider pentru familia mea. Învăț despre asta, de obicei pe calea cea grea. Cred că, atunci când eram tânăr, e posibil să fi fost un timp – în ciuda exemplului bun care era tatăl meu – când credeam în „oportunitatea de a fi bărbat” într-un fel arogant. Este tentant să privești astfel, în special înainte să ne căsătorim şi să avem copii şi să simțim responsabilitatea dezvoltării lor fizice şi emoţionale, ca şi Hristos, cărându-şi Crucea Sa sus pe munte.
Ceea ce am ajuns să înţeleg este că, a fi cap de familie este o responsabilitate şi nu un drept. Este ceea ce trebuie să facem, cu smerenie şi cu dragoste, ca nişte servitori, nu ca nişte împăraţi. Am înţeles de ce bărbaţii aleg să paseze responsabilitatea soţiei şi chiar copiilor şi de ce această alegere este devastatoare. Dar am învăţat, de asemenea, bucuria rolului de cap de familie, chiar dacă nu e perfect, şi să accept menirea pe care toţi soţii şi taţii o au.
Adevărul este că îi fac întotdeauna griji pentru familia mea. Mă gândesc cum să-i văd fericiţi, cu un acoperiş deasupra capului şi în confortul; îmi fac griji pentru însănătoşirea lor, îmi fac griji pentru fericirea lor, pentru siguranţa lor. Mă gândesc să nu-i dezamăgesc, să nu eşuez în faţa lor şi să nu scap frâiele într-un moment important. Aceste stări de anxietate pot fi sufocante şi copleşitoare şi uneori simt că nu e deloc drăguţ să fiu ceea ce sunt de fapt; e ca şi cum nu aş fi calificat să fiu un lider pentru nimic, cu atât mai puţin pentru familie; dar Dumnezeu ştie că am dreptate: nu sunt calificat. Nu am ceea ce îi trebuie unui lider. Dar, dacă voi încerca să fiu cel mai bun soţ şi tată doar prin forţele mele, voi eşua. Este un noroc că nu fac asta de unul singur – Dumnezeu este aici. El este adevăratul lider şi în final singura mea slujbă este să mă îndrept către El.
Aşa că, în îngrijorările mele, ştiu că El este Răspunsul. Şi dacă vreodată voi înceta să-L mai caut, în mijlocul la toate, dacă voi deveni apatic şi ignorant, sigur îmi voi dezamăgi soţia şi căsnicia noastră va fi la ananghie.
4. Imaturitatea
Trebuie spus că soțiile noastre s-au măritat cu adulți (cel puțin teoretic), iar adulții ar trebui să-și calculeze timpul pe care îl petrec cu jucăriile lor. Nu sugerez că noi, soţii, nu ar trebui să jucăm niciodată jocuri video, deşi eu rareori simt nevoia să o fac. Cu toții avem hobby-uri şi activități recreative care ne bucură şi, dacă jocurile video te distrează pe tine, foarte bine.
Dar faţă de alte modalități de recreere, ca alergatul sau cititul, se pare că unii bărbați se pierd în jocurile lor cu orele, în fiecare zi. Jocurile video au capacitatea de a ţine bărbații în fata calculatoarelor şi a înghiți mult timp şi energie.
Sunt multe soţii aici – şi ştiu asta pentru că am auzit-o de la multe dintre ele – care se simt mizerabil deoarece soțul vine acasă de la serviciu, deschide XBox-ul sau orice altceva cu care se mai joacă lumea acum şi stă la joc 7 sau 8 ore, ridicându-se doar ca să cineze şi, în final, să se culce, doar ca să o ia de la capăt a doua zi. Poate că e un pic cam mult să numim acest lucru imaturitate, dar sigur are o legătură cu asta.
Un copil poate fi dominat de dorința de a se juca cu jucăriile, dar noi, ca bărbați, trebuie să ne privim interesele în sens mai profund. Gusturile noastre ar trebui să se maturizeze odată cu noi. Este corect faţă de soțiile noastre să le punem în situația în care soţii lor sunt la fel de obsedați de jucării ca şi copiii lor? Cum ar trebui ea să simtă dorință pentru un bărbat care o ignoră în favoarea televizorului sau a XBox-ului? Cum ar trebui să se simtă legată de un tip care e în clasa a 6-a şi încă nu a absolvit-o? Un lucru straniu se întâmplă în cultura noastră de azi. Se pare că am decis, mă refer la generația mea, să aducem lumea copiilor, în lumea noastră a adulților. De aceea, noi suntem nişte consumatori puternici de jocuri video, cărţi comice, desene animate şi filme cu supereroi așa cum era în 1994. Nu e ca şi cum ar trebui să respingem aceste lucruri întru totul, dar, cu vârsta, ar trebuim să avem o anumită perspectivă şi aceasta ar trebui să ne ajute să împingem aceste lucruri într-un colţ din viață noastră.
Este ceva cu care ar trebui să vă răsfățați din când în când, ca o metodă de evadare, dar nu ca stil de viață. Nu trebuie să fie ceva copleșitor, global, care ne consumă şi ne transformă în leneși sau adolescenți mult prea mari.
Dacă vreți dovezi a ceea ce spun, uitaţi-vă la reacția unora. Ţineţi minte: tot ceea ce am vrut să spun este că adulții nu ar trebui să fie așa obsedați de jucării, inclusiv jocuri video, pentru că le ocupă viața.
Această declarație este atât de adevărată şi de evidentă că nici n-ar fi nevoie să o spunem. Dar, sunt unii bărbați care își iau jocurile video atât de în serios şi sunt atât de extaziați în faţa lor, atât de prinși în ceea ce ei numesc „cultură”, încât orice critică la adresa jocurilor video va fi întâmpinata cu furie şi indignare. Repet, aceasta este reacția unui copil când îi iei jucăria. Pentru un bărbat, să reacționeze astfel, este dezgustător, ca să nu spunem mai multe. Dar se va întâmpla, pentru că se întâmplă deja. De fapt, să critici jocurile video, poate fi cel mai controversat lucru pe care îl poți spune.
Spun acest lucru şi lucrurile de dinainte nu dintr-o poziție de superioritate, ci ca cineva care luptă să fie un bărbat mai bun. Ştiu că neapărat „trebuie” să fiu un bărbat mai bun, un soț mai bun, un părinte mai bun – acesta este cel mai important ţel în viaţa mea. Ca bărbaţi, trebuie să ne ajutăm între noi în această încercare de a fi mai buni. Să ne ajutăm între noi pornește de aici, cu un pic de onestitate brută. Sunt sigur că vă regăsiți undeva în această listă. Sunt sigur.
Dar putem mai mult. O datorăm femeilor cu care ne-am căsătorit.
sursa http://stiripentruviata.ro
