– Gheronda, cum se face că, atunci când judec o maică pentru o oarecare greşeală de-a ei, peste puţin timp fac şi eu aceeaşi greşeală?
Dacă cineva osândeşte pe un altul pentru o greşeală pe care o face şi nu îşi dă seama de căderea sa, ca să se pocăiască, de obicei cade în aceeaşi greşeală, ca să-şi înţeleagă greşeala. Adică Dumnezeu, din dragoste, îngăduie ca el să ajungă în starea celui pe care l-a osândit. Dacă spui, de pildă, că cineva este avar şi nu-ţi dai seama că ai osândit, Dumnezeu îşi retrage Harul Său şi îngăduie să cazi şi tu în avariţie; şi atunci te pui şi tu pe adunat. Până îţi vei da seama de căderea ta şi vei cere iertare de la Dumnezeu, vor acţiona legile duhovniceşti.
Ca să te ajut, îţi voi spune ceva despre mine. Când eram la Sfânta Mănăstire Stomiu, am aflat despre o colegă de-a mea din şcoala primară că apucase pe o cale greşită şi făcea multe suflete să păcătuiască în Koniţa.
Am început aşadar să mă rog să o lumineze Dumnezeu şi să-i dea în gând să urce la mănăstire, ca să-i vorbesc. Am pregătit şi câteva pasaje despre pocăinţă din Sfânta Scriptură şi din scrierile Părinţilor. Într-o zi a venit împreună cu alte două femei. I-am vorbit, şi părea că a înţeles. A continuat apoi să vină adeseori împreună cu copilul ei şi aducea lumânări, untdelemn, tămâie pentru biserică. Odată nişte cunoscuţi de-ai mei, închinători din Koniţa, mi-au spus: Părinte, femeia asta se preface. Aici aduce lumânări şi tămâie, iar acolo jos continuă să păcătuiască cu ofiţerii.
Când aceea a venit din nou, am găsit-o în biserică sărutând icoanele. Atunci am început să strig la ea: Pleacă de-aici! i-am spus. Ai pângărit tot ţinutul!. Ea, sărmana, a plecat plângând. Nu a trecut mult timp şi am început să simt un mare război trupesc. Ce este asta? mi-am spus. Niciodată nu am avut o astfel de ispită. Ce se întâmplă?. Nu puteam să găsesc pricina. Am făcut rugăciune. Nimic. Atunci am luat-o la deal spre Cămila. Mai bine să mă mănânce urşii, mi-am spus. Şi am înaintat destul în munte, dar războiul nu mă slăbea. Am scos o secure mică pe care o aveam agăţată la brâu şi mi-am lovit de trei ori piciorul, crezând că prin durere va fugi ispita. Pantoful s-a umplut de sânge, dar nimic! Deodată mi-a venit în minte acea femeie şi cuvintele pe care i le spusesem.
Dumnezeul meu, am spus atunci, eu am trăit acest iad numai pentru puţin şi nu-l pot îndura, dar această femeie, sărmana, trăieşte continuu acest iad… Iartă-mă că am osândit-o!. Şi îndată am simţit o răcorire dumnezeiască şi războiul trupesc a dispărut. Vezi ce face osândirea?
Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. V Patimi și virtuți, Editura Evanghelismos, București, 2007, p. 100-102
